Tura de (dintr-o) sambata.... trecuta. Sau povestea lui Paste

Și asta se întâmpla nu cu mult timp în urmă, să tot fi trecut vreo trei săptămâni de atunci, chiar înainte ca Iepurașul de Paște să se lovească de Moș Crăciun și să ne răstoarne în traistă comanda dată peste mări și țări, lăsându-ne într-o stare de teribilă expectativă.

*

Ok, ok! Și poate că există perioade mai lungi sau mai scurte când mă las purtată de valul evenimentelor și nu mai scriu cu zilele. Dar asta nu înseamnă că stau cuminte acasă.

Departe de mine acest gând!

Fie că-i bicicleală, alergare sau pur și simplu o plimbare frumoasă sub clar de lună, toate își unesc forțele și contribuie la acel deja celebru stil de viață sănătos, cu multă mișcare și presărat pe alocuri cu delicii culinare.

Sâmbăta trecută, bine... să fi fost acum vreo două sâmbete, chiar înainte de Paște, am avut programată cu ceva timp înainte, o drăguță de clasică de Snagov. 

Cum drumurile noastre nu au fost puține de când s-au dus zăpezile, iar timpul frumos a început să bântuie din nou pe ceste meleaguri, bineînțeles că si cursierele au păstrat urmele războaielor pe care le-au tot dus în ultima vreme cu intemperiile. Bălți, noroaie, ceva muște sau pur și simplu mâzga de pe stradă, toate au rămas bine încoțopenite prin mai toate locurile în care pot rămâne reziduuri la o cursieră. Lucrurile nu au putut rămâne așa. Pe la mijlocul săptămânii să fi fost momentul magic când ne-am dat seama că turele lungi mai că ne suflă în ceafă iar la acestea e musai ca bicicletele să se prezinte măcar decent, dacă nu chiar într-o formă de zile mari.

Primul lucru care se scoate întru curățare este lanțul, care se eliberează frumușel și se aruncă cât colo într-un bidon bine burdușit cu substanțe chimice care să facă treaba eliminării murdăriei cât mai ușoară.

Povestea spune că odată scos, lanțul trăiește și astăzi o frumoasă poveste de amor cu bidonul care i-a fost repartizat, într-o mirobolantă vacanță de pensionare, până când altul nou și voios îi va lua locul. Doar că ala nou și voios nu se arată încă la orizont. În sfârșit, divagăm.

În mijlocul săptămânii ne treceau aceste gânduri, așa că ne-am trezit cu o zi înainte de tură că e puțin cam târziu să spălăm bestiile acum, prin urmare am optat pentru MTB-uri. Le mai scoatem și pe ele din casă, le mai arătăm lumea.

Ahem.

A batut vântul cu spume la gură. Fix din față. Evident. Nici nu era nevoie sa menționez asta. Iar cerul era de un albastru pătat de nor subțire, întins mai peste tot.

Inițial, viteza medie stabilită era de 25-28km/h, viteză pe care 26erul meu obosit de ani, drumuri și vremuri trăite intens, încă o poate susține cu dezinvoltură. Pe drum spre punctul de întâlnire al turei i-am zis lui Claudiu de mica mea problema în a susține un 25km/h constant în oraș.

La punctul de întâlnire am luat decizia să scădem spre 23-25km/h.

Pe undeva prin Dascălu, nu foarte departe de București, ma chinuiam la un 21km/h. 😐

Dacă avea și alte băieri decât ale lui din care să sufle, cred că vântul le folosea și pe celea. A bătut extraordinar de tare, din față, dreapta și lateral. Poate chiar și combinat pe alocuri. În rafale sau constant, cât să te facă să nu mergi drept și eventual să-ți scoată și ficații să ți-i pună pe o tavă de efort.

Bă băiatule!

Pauze nenumărate, puls sărit de pe fix, freze ciufulite și un prânz gustos la restaurant Ghermănești.

Cu toată vântoasa potrivnică, am înfrânt într-un final și pot spune că m-am simțit bine. A fost într-un fel o sesiune mai puternică de antrenament înaintea cozonacului, bunătății de pască, sarmalelor și a salatei de boeuf pe care le-am mâncat cu poftă în toate cele trei zile de Paște care s-au scurs pe nesimțite.

Traseul îl ai ca de obicei aici.

A fost bun, ne-a plăcut și o să mai facem. Data viitoare pe cursieră și în viteză. 20 de kilometri la oră cu bicicleta îți omoară șalele și alte locuri preferate ale corpului.

Iar până atunci, vânt din prova. Ăăă.. pupa.