Alergarea, bat-o vina!
Alergarea sau faptul ca sunt cascata?
Bine, daca ar fi sa facem o analiza a premisei de mai sus, putem pune absolut orice in locul primului cuvant. Se stie din oficiu faptul ca sunt cascata. In caz ca uitasem, am avut deosebita grija ca la inceputul acestei saptamani sa imi readuc aminte acest aspect al vietii mele. Ca de obicei in the hard but funny way. :) Dar sa iti povestesc....
Se facea ca era luni dimineata. Foarte de dimineata. Bulbucasem ochii de pe la 6 fara un pic, plina de entuziasm pentru tura pe care mi-o pregatisem. Eram gata sa fac 8 km, parte din dezmorteala din ultima jumatate de an. M-am trezit repede si am plecat montata la 7 si un sfert spre intrarea in IOR, cea unde troneaza fericit calul acela gigantic din metal. Un punct de intalnire de altfel neinspirat, pentru ca daca nu stii parcul ca-n palma, ai cum sa-l ratezi cu succes, pentru ca nu este chiar cea mai frumoasa sculptura de pe planeta, sau cea mai vizibila.
Dar destul cu vorbaria! Am ajuns in parc la 7 si jumatate, unde urma sa ma intalnesc, asa cum imi propusesem cu o seara inainte, cu Carolina si cu Diana, doua fete cucuiete si puse pe alergat pentru la vara. Alergasem deja un pic de incalzire pana in parc, am dat rotocoale calului, aleilor de pe langa cal, pana cand am primit mesajul de la Caro cum ca ele erau la bisericuta din lemn. In cealalta parte a parcului, ok! perfect asta stiu unde e si mi-am luat picioarele la spinare intr-acolo.
Am mers (si cand zic mers zic de fapt alergat) pe langa lac pana in dreptul podului, am luat-o pe pod pana pe partea cealalta in dreptul bisericii si tzup! in curtea acesteia. Nici picior de fete. Ma zgaiesc intr-o parte si-n cealalta. Nimic. Poate sunt langa lac, vedeam eu cum se agitau pe acolo niscaiva alergatori, dar destul de departe sa-mi dau seama de ceva. Ookii, hai sa vedem cum ajungem langa lac. A! uite pe langa constructia aia e un drum in panta care duce unde am eu nevoie! Pai ia sa o luam noi pe aici! ca tot sunt minus x grade afara si abia a nins un strat mic si subtire de zapada care sa acopere gheata facuta bocna de frigul de mai devreme.
Zis si facut! si n-a stat Oana mult pe ganduri (nu ca ar fi stat macar un pic, dar hei!, cine sunt eu sa judec oamenii..) si cu una, cu doua, o ia la vale cu avant pe panta bine inclinata si inghetata.
Facem o mica pauza pentru ca este atat de evident ce urmeaza, incat trebuie sa respir si sa ma adun.
Ceea ce a urmat a fost de-a dreptul artistic, o experienta inaltatoare, dar in acelasi timp coboratoare cu picioarele (sau fundurile) pe pamant. Revenind..
Pacat ca nu m-a vazut nimeni. Pacat iti zic si chiar cred ca este o pierdere pentru umanitate faptul ca asa ceva n-a ramas undeva imortalizat si pentru generatiile care urmeaza.
Am luat-o la vale cu elan pe panta pronuntata, spre lacul frumos, ce statea cuminte si la locul lui si nu pleca nicaieri. Nu cred ca am apucat sa fac 5 pasi. Primii au fost asa de pornire de pe loc, micuti si timizi, ultimii doi, cei de referinta, au fost facuti in dulcele-mi stil, mari si apasati si acestia sunt cei importanti.Unul a fost stabil, puternic, la locul lui, iar cand celalalt a atins terra firma, all hell broke loose. L-am pus jos, mi-am dat seama ca aluneca, BINE!, l-am pus repede si pe celalalt, mult prea tarziu, a alunecat si ala, un scurt dans crispat pe gheata cu picioarele cat se poate de rigide, mainile balabaneau prin aer in toate directiile si momentul a inghetat deodata.
Si iata-ma cum ma vad cu incetinitorul cum mi se duce frumos intai un picior in sus, apoi si celalalt sa-i tina de companie si in loc de lac vad in fata ochilor cerul instelat. Mainile in sus, corpul paralel cu pamantul. Apoi izbitura!
Fund, maini, picioare, cap!
Si iata-ma cum stateam eu intinsa cat eram de lunga pe gheata lucioasa care-si facuse aparitia dupa manevrele mele de mai devreme.
Nu stiam ce sa fac. Asa ca mai intai si intai mi-am oprit ceasul. Cel mai important! Apoi am hotarat sa ma misc un pic, fara sa ma ridic, sa vad daca mi-am rupt ceva. Pentru ca na! si asta e important. M-am rasturnat pe o rână si stateam sa-mi revin. Nu stiam daca sa rad de cum a fost toata treaba sau sa plang de durerea teribila care se ițea la orizont. Nu m-am hotarat care, asa ca doar am scos niste sunete. Imi venea sa rad isteric de momentul meu artistic si in acelasi timp simteam cum doare al naibii partea dorsala pe care o izbisem prima de caldaramul tare. Ma hahaiam ca o capra, baierile gurii se desfacusera suficient cat sa scot numai cuvinte de duh la adresa aleii inclinate, a ghetii, a alergarii in general, a vremii reci, a ideii stralucite de a o lua pe acolo si a cui ma incaltase de dimineata, toate astea in timp ce experimentam senzatia aia grozava cand iti vine sa plangi de durere.
Toate le faceam in acelasi timp, presupun prin urmare ca spectacolul a fost total, in situatia in care cineva m-ar fi vazut de pe undeva. Slabe sanse totusi. Putini erau treji la acea ora, frigul era bunut si soarele nu-si facuse inca drum pe cer.
Am stat vreo 3 minute sa ma adun (ca eram rasfirata) si sa ma ridic de acolo. Grea treaba si nici nu alergasem cat imi propusesem pentru ziua respectiva. Asa ca mi-am zis ca daca ma opresc acum, cine stie daca o sa mai pot sa merg mai incolo, asa ca m-am chinuit un pic sa ma intind si am luat-o, topaind mai mult, pe scari la vale pana in dreptul lacului.
M-am intalnit cu fetele aici si am alergat, mai usor la inceput si pe urma mai dezmortita, cei 8 km pe care ii aveam eu in plan pentru dimineata aceea. Nu am mai putut sa stau jos vreo 3 zile dupa, dar eu mi-am facut norma.
Astazi, la 7 zile de la cazatura, am mai facut doua alergari (la care am pierdut startul, o sa-ti povestesc si de Nike & Run Club si poate si despre ieseala in IOR de azi), ma misc considerabil mai bine, iar scaunele si canapelele nu mai sunt dusmanii mei.
Dar maine e luni, cine stie ce mai urmeaza :)
Bine, daca ar fi sa facem o analiza a premisei de mai sus, putem pune absolut orice in locul primului cuvant. Se stie din oficiu faptul ca sunt cascata. In caz ca uitasem, am avut deosebita grija ca la inceputul acestei saptamani sa imi readuc aminte acest aspect al vietii mele. Ca de obicei in the hard but funny way. :) Dar sa iti povestesc....
 |
| imagine preluata de pe runrockandroll.competitor.com |
Dar destul cu vorbaria! Am ajuns in parc la 7 si jumatate, unde urma sa ma intalnesc, asa cum imi propusesem cu o seara inainte, cu Carolina si cu Diana, doua fete cucuiete si puse pe alergat pentru la vara. Alergasem deja un pic de incalzire pana in parc, am dat rotocoale calului, aleilor de pe langa cal, pana cand am primit mesajul de la Caro cum ca ele erau la bisericuta din lemn. In cealalta parte a parcului, ok! perfect asta stiu unde e si mi-am luat picioarele la spinare intr-acolo.
Am mers (si cand zic mers zic de fapt alergat) pe langa lac pana in dreptul podului, am luat-o pe pod pana pe partea cealalta in dreptul bisericii si tzup! in curtea acesteia. Nici picior de fete. Ma zgaiesc intr-o parte si-n cealalta. Nimic. Poate sunt langa lac, vedeam eu cum se agitau pe acolo niscaiva alergatori, dar destul de departe sa-mi dau seama de ceva. Ookii, hai sa vedem cum ajungem langa lac. A! uite pe langa constructia aia e un drum in panta care duce unde am eu nevoie! Pai ia sa o luam noi pe aici! ca tot sunt minus x grade afara si abia a nins un strat mic si subtire de zapada care sa acopere gheata facuta bocna de frigul de mai devreme.
Zis si facut! si n-a stat Oana mult pe ganduri (nu ca ar fi stat macar un pic, dar hei!, cine sunt eu sa judec oamenii..) si cu una, cu doua, o ia la vale cu avant pe panta bine inclinata si inghetata.
Facem o mica pauza pentru ca este atat de evident ce urmeaza, incat trebuie sa respir si sa ma adun.
Ceea ce a urmat a fost de-a dreptul artistic, o experienta inaltatoare, dar in acelasi timp coboratoare cu picioarele (sau fundurile) pe pamant. Revenind..
Pacat ca nu m-a vazut nimeni. Pacat iti zic si chiar cred ca este o pierdere pentru umanitate faptul ca asa ceva n-a ramas undeva imortalizat si pentru generatiile care urmeaza.
Am luat-o la vale cu elan pe panta pronuntata, spre lacul frumos, ce statea cuminte si la locul lui si nu pleca nicaieri. Nu cred ca am apucat sa fac 5 pasi. Primii au fost asa de pornire de pe loc, micuti si timizi, ultimii doi, cei de referinta, au fost facuti in dulcele-mi stil, mari si apasati si acestia sunt cei importanti.Unul a fost stabil, puternic, la locul lui, iar cand celalalt a atins terra firma, all hell broke loose. L-am pus jos, mi-am dat seama ca aluneca, BINE!, l-am pus repede si pe celalalt, mult prea tarziu, a alunecat si ala, un scurt dans crispat pe gheata cu picioarele cat se poate de rigide, mainile balabaneau prin aer in toate directiile si momentul a inghetat deodata.
Si iata-ma cum ma vad cu incetinitorul cum mi se duce frumos intai un picior in sus, apoi si celalalt sa-i tina de companie si in loc de lac vad in fata ochilor cerul instelat. Mainile in sus, corpul paralel cu pamantul. Apoi izbitura!
Fund, maini, picioare, cap!
Si iata-ma cum stateam eu intinsa cat eram de lunga pe gheata lucioasa care-si facuse aparitia dupa manevrele mele de mai devreme.
 |
| imagine preluata de pe runnersbooty.com |
Toate le faceam in acelasi timp, presupun prin urmare ca spectacolul a fost total, in situatia in care cineva m-ar fi vazut de pe undeva. Slabe sanse totusi. Putini erau treji la acea ora, frigul era bunut si soarele nu-si facuse inca drum pe cer.
Am stat vreo 3 minute sa ma adun (ca eram rasfirata) si sa ma ridic de acolo. Grea treaba si nici nu alergasem cat imi propusesem pentru ziua respectiva. Asa ca mi-am zis ca daca ma opresc acum, cine stie daca o sa mai pot sa merg mai incolo, asa ca m-am chinuit un pic sa ma intind si am luat-o, topaind mai mult, pe scari la vale pana in dreptul lacului.
Astazi, la 7 zile de la cazatura, am mai facut doua alergari (la care am pierdut startul, o sa-ti povestesc si de Nike & Run Club si poate si despre ieseala in IOR de azi), ma misc considerabil mai bine, iar scaunele si canapelele nu mai sunt dusmanii mei.
Dar maine e luni, cine stie ce mai urmeaza :)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Atentie! Ma dau cu parerea: