The road to Dunav Ultra

Ne mai despart 48 de ore de momentul în care se va da startul din Vidin.

În clipa în care scriu aceste rânduri sunt în drum spre Craiova, cu bagaje puse claie peste grămadă pe scaunele incomode ale trenului, Claudiu moțăind deasupra vârf și cu bicicletele așezate în capătul dinspre locomotivă al primului vagon, în spatele unor bancuțe, printre navetiștii orei și turiștii de ocazie.

Anul trecut tot cam pe vremea asta, ne încumetam să ne fi înscris la cea mai lungă cursă la care participasem vreodată până atunci - 700km (pentru că atât am făcut noi cu ocolișuri și traseu greșit) în 48 de ore, de la vestul la estul Bulgariei. Fără mașină de asistență, cu bagaje după noi și cu zâmbete largi pe față. Eram eu, Claudiu și Sorin, singurii români participanți, dintr-un total de treizeci de persoane. Experiențele pe care le-am trăit, întâmplările de pe drum, bune și rele, că nu pot merge toate ca pe roate, oamenii pe care i-am cunoscut - pe toate o să le țin minte și cu puțin noroc o să le povestesc și atunci când picioarele nu mă vor mai ajuta să merg pe bicicletă.

În momentul de față, Dunav încă rămâne cea mai lungă cursă, pentru că la Paris-Brest-Paris n-am mai ajuns. Dar timpul nu a intrat în sac și zile de aventuri și călătorii minunate mă așteaptă, doar să-mi fac bagajul. 

Am păstrat legătura cu organizatorii cursei, cu Boris, omul cu ideea și cu Mila, cea mereu cu zâmbetul pe buze și rezolvare la orice. Ei ne-au susținut anul trecut pe întreg parcursul traseului, la punctele de control, cazări sau pur și simplu în momentele mai puțin senine ale drumului.

În ultimul an, am luat contact cu partea de organizare a unei curse de genul acesta și am putut să văd prin ochii lor cum stă treaba. Am simțit doar o mică parte din toată truda și dedicarea care se ascund în spatele unui eveniment bine organizat și care îți lasă amintiri frumoase. Ca un fel de after-taste delicios după ce savurezi o carte bună sau o cremă de zahăr ars. Gurmanzii dintre voi știu! 

Chiar dacă și înainte de asta îmi dădeam seama de munca depusă de toți prietenii și cunoscuții mei care organizează trasee, drumuri și evenimente cu bicicleta, acum aprecierea pe care le-o port pentru timpul și implicarea lor este mult mai mare.
Multă muncă, dar și multe zâmbete la final!

Trenul ne leagănă agale iar zumzăiala din vagonul lung, supraetajat și tixit de navetiști e continuă. Râsete aici, un țârâit de telefon acolo, nașul clic! clic! compostează biletele și biciclete în colț acolo, în primul vagon de după locomotivă, în spatele unei băncuțe.

Și așa începe aventura - the road to Dunav Ultra: Via Pontica '19. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur