Tusnad Marathon
Concursul a fost la cea de-a zecea ediție, una care parese că a spart record după record de-a lungul timpului, anul acesta ajungând la vreo 700 de înscrieri la toate categoriile de alergare: maraton, ștafetă și drumeții. Cei mai mulți au fost din România și Ungaria, dar s-au mai găsit la start și persoane din Slovacia, Belgia, Republica Moldova sau Germania. Inclusiv o televiziune spaniolă a trimis un reprezentant, pe care l-am văzut chiar de la start, vesel, colorat din cap până-n picioare și cu gura până la urechi.
Este o cursă de șosea, chiar dacă inițial, când am văzut că se afla în zona Băilor Tușnad - lacul Sfânta Ana, am crezut că este 100% trail și m-am înscris repede, să prind un loc, că știi cum se întâmplă la toate cursele astea, imediat se dau toate locurile ca pâinea caldă. Asta se întâmpla prin primăvară. Abia după vreo lună și ceva, când m-am uitat într-un sfârșit la traseu (by the way, îl poți studia aici) să văd totuși despre ce e vorba, am realizat că e pe șosea.
Upsii!
Chiar dacă îmi doream un trail, nu m-am demoralizat, pentru că asta însemna că putea și Claudiu să vină cu mine pe bicicletă și să se bucure de peisaje. Și exact asta a și făcut!
*
M-am odihnit foarte bine peste noapte în liniștea deplină a pensiunii, așa că în ziua concursului m-am trezit cu o stare bună de spirit și cu simțământul că o să revoluționez lumea, imediat ce pornesc în cursă.
Întotdeauna când sunt la startul unei competiții de alergare ma uit în toate părțile pentru că de fiecare dată se întâmplă să găsesc pe cineva cunoscut. La fel s-a întâmplat și de data asta, Mihai M. luând startul la aceeași probă, cea de douăzeci și trei de kilometri.
Hai să-ți povestesc câte ceva despre traseu.
După prima porțiune de câteva sute de metri, cât îți ia să ieși din Băile Tușnad și apoi vreo trei-patru kilometri până aproape de intrarea în Bixad, este bine și răcoare, pentru că drumul trece prin pădure. Așa că umbra-i deasă și răcoroasă, cât să-ți dea imboldul necesar pentru cursă.
Fiind vorba de un traseu unde predomină urcările sau fals-platul, atunci când dai de văi, te duci cu tot avântul înainte și te bucuri nespus de acțiunea gravitației.
Până în Bixad mi-am bătut recordul de timp pe cinci kilometri și am mai făcut câteva personal records printre care 2nd best estimated pentru o jumătate de milă și alte asemenea distanțe pe care se pare că Strava le ține minte pentru tine. Am avut și deal și vale și dacă la deal mă chinuiau ficații, la vale parcă nu-mi mai ajungeau picioarele să alerg.
Da, poza asta-i de la deal. Cineva se simțea tare bine pe bicicletă. 😜
Totul bine și frumos, am reușit să fac câteva depășiri, am alergat tare și am făcut prima oprire pentru hidratare la kilometrul cinci. Fix. Cinci kilometri pe ceas. Și țin să subliniez asta, pentru că punctul de hidratare se afla chiar acolo. Nu jumătate de kilometru mai în față sau mai în spate, ci chiar acolo la borna de cinci unde organizatorul promisese că o să fie.
Totul bine și frumos, am reușit să fac câteva depășiri, am alergat tare și am făcut prima oprire pentru hidratare la kilometrul cinci. Fix. Cinci kilometri pe ceas. Și țin să subliniez asta, pentru că punctul de hidratare se afla chiar acolo. Nu jumătate de kilometru mai în față sau mai în spate, ci chiar acolo la borna de cinci unde organizatorul promisese că o să fie.
Am băut apă, am băut și isostar. Mai erau puse pe acolo o sumedenie de bunătăți, dar eu știam una și bună, că aveam o treabă de terminat în cât mai puțin timp cu putință, așa că n-aveam timp de ronțăieli și-am plecat la drum.
Ei bine, de la kilometrul cinci și până pe la vreo șapte și jumătate, s-a alergat prin soare. Nu vedeai țipenie de copac sau măcar un tufiș mai răsărit după care să te ascunzi și să-ți dea o binecuvântată umbră. Am reușit și am fugit de soare cale de vreun kilometru, apoi iar o distanță identică de alergat sub razele lui (parcă un uriaș măsurase totul la milimetru..) și asta până să intram de-a dreptul în pădurea care străjuiește lacul Sf. Ana.
Ei bine, toată distanța asta prin soare (traversarea Bixadului și ce am mai avut în afara localității) mi-a scos peri albi. Se simțea de parcă erau minim 40 de grade afară, căldura puternică te moleșea de-a dreptul și gâtul ți se usca în primii doi-trei kilometri.
Ei bine, toată distanța asta prin soare (traversarea Bixadului și ce am mai avut în afara localității) mi-a scos peri albi. Se simțea de parcă erau minim 40 de grade afară, căldura puternică te moleșea de-a dreptul și gâtul ți se usca în primii doi-trei kilometri.
Am întârziat mult aici pentru că am și mers pe anumite porțiuni. Îmi era mult prea cald pentru a alerga.
Simțeam că eman căldură prin toți porii și nu mă simțeam deloc confortabil. Nu am avut parte de o temperatură optimă, chiar dacă am sperat la asta în timp ce verificam periodic site-ul de vreme, care susținea sus și tare că o să avem ploi cu tunete și fulgere. Chiar am sperat să plouă puțin pe traseu, dar nu a fost cazul. A început să plouă torențial când noi deja terminaserăm de mult și stăteam relaxați la o terasă, mestecând de zor la o pizza delicioasă.
În sfârșit!
Cu chiu cu vai am ajuns în zona pădurii mari și drept să-ți spun s-a simțit imediat. Era o diferență în grade ca de la cer la pământ și chiar dacă era dealul mai pronunțat, m-am simțit mult mai bine în alergare.
Evident, nu am excelat la viteză pentru că deja oboseala se instalase iar temperatura își spunea cuvântul. Dar copacii! Liniștea! Răcoarea!
*
Ce-mi place mie cel mai mult și mai mult la trail running este liniștea. Iubesc liniștea aia din pădure și faptul că sunt doar eu cu mine. Ăsta este și motivul pentru care nu ascult muzică, chiar dacă particip la o cursă pe o distanță mare. Liniștea aia adâncă, sau gâlceava păsărilor, foșnetul frunzelor. Este o plăcere.
Mă opresc deseori doar să ascult și de multe ori fug de grupurile de alergători, nu stau pe lângă voluntari, iar schimbul de cuvinte încerc să-l țin la un minim. Nu sunt trol de peșteră (antisocială sic!) dar.. am nevoie de liniștea asta ca de aer.
Din păcate la Tușnad Marathon nu prea m-am întâlnit cu liniștea mea, chiar dacă știam că poate fi acolo, la mică distanță de mine, gata să mă îmbrățișeze. Dar au compensat altele: peisajele extraordinare, organizarea impecabilă, voluntarii grozavi și toți susținătorii de pe margine.
*
De la kilometrul nouă am intrat în pădurea mare și am mai ieșit tocmai la final, pe la kilometrul 23, exact lângă lacul Sf. Ana.
Când am ajuns la capătul urcării și am văzut ce vale netedă urmează, am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Mi-am luat picioarele la spinare și m-am mai oprit fix lângă lac, cu o medalie de finisher de gât și un bidon cu apă în brațe.
Răcorirea de final s-a făcut direct în apele lacului, pe care l-am găsit mult mai cald ca în alte dăți, un fel de ciorbiță de luna iunie. Cu toate astea, s-au simțit excelent cele câteva minute în care degetele, tălpile și gambele până la genunchi s-au scufundat în apa puțin adâncă de la mal.
Retragerea spre Băile Tușnad am făcut-o alături de Mihai, Lorena și Maria cu mașina. Și organizatorul a pus la dispoziție o serie de microbuze și autocare, așa că te puteai întoarce fără probleme în oraș.
În schimb, până la mașină, ne-am întâlnit cu dânsa, cu Martina, care alături de doi puiuți grași și pufoși, stăteau în pădure la foarte mică distanță de drum. Și-acum voi face ACEA paranteză de la care nu mă pot abține!
Păi nu s-a oprit tot românul să-i facă poze? Bine că n-au intrat după ea în pădure, sau mai rău, să o mai hrănească cu kurtos-kalacs cum a făcut deșteapta aceea din străinezia nu cu mult timp în urmă, pentru un selfie... iar ursul a atenționat-o cu ghearele că mai vrea colac (suficient de puternic cât să ajungă femeia la spital), iar apoi cântăreau alți deștepți dacă să omoare sau nu ursul că a atacat omul.
😐
Stupid!
By the way, ursul cela a ajuns în sanctuarul de la Zărnești.
Respiră Oana, respiră!
Claudiu a imortalizat-o din mers, în timp ce evacua zona pe bicicletă.
Și-a încălecat pe-o șa și ne-am regrupat cu toții la o pizza.
Retragerea spre Băile Tușnad am făcut-o alături de Mihai, Lorena și Maria cu mașina. Și organizatorul a pus la dispoziție o serie de microbuze și autocare, așa că te puteai întoarce fără probleme în oraș.
În schimb, până la mașină, ne-am întâlnit cu dânsa, cu Martina, care alături de doi puiuți grași și pufoși, stăteau în pădure la foarte mică distanță de drum. Și-acum voi face ACEA paranteză de la care nu mă pot abține!
Păi nu s-a oprit tot românul să-i facă poze? Bine că n-au intrat după ea în pădure, sau mai rău, să o mai hrănească cu kurtos-kalacs cum a făcut deșteapta aceea din străinezia nu cu mult timp în urmă, pentru un selfie... iar ursul a atenționat-o cu ghearele că mai vrea colac (suficient de puternic cât să ajungă femeia la spital), iar apoi cântăreau alți deștepți dacă să omoare sau nu ursul că a atacat omul.
😐
Stupid!
By the way, ursul cela a ajuns în sanctuarul de la Zărnești.
Respiră Oana, respiră!
*
Dar să revenim la povestea noastră. Am văzut-o pe frumoasă, mi-am dat seama că-i cu puiuți și n-am mai stat la vorbă.Claudiu a imortalizat-o din mers, în timp ce evacua zona pe bicicletă.
Și-a încălecat pe-o șa și ne-am regrupat cu toții la o pizza.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Atentie! Ma dau cu parerea: