Alearga!

De cum am făcut ochi dimineața și până când m-am îndurat să mă ridic din patu-mi cald și de lângă my significant other și mâța flocoasă, mi-am zis că azi o sa rup gura târgului. Always start big, I always say! Nu mi-a ieșit, dar tot m-am simțit bine.

Mi-am plănuit în mod tainic vreo cincisprezece kilometri și din momentul în care am pus botoșul de alergare pe caldâramul nu foarte fierbinte din fața blocului, pot spune că nu am fost foarte sigură că-i și voi duce la capăt.
Simțeam oboseala de cu o zi în urmă, când am gonit ca vântul și ca gândul cale de vreo 100 de kilometri, grație nevoii imperioase de viteză pe care o traiesc de fiecare dată când mă aflu călare pe murgul meu negru cu verde pe tărâmuri bine betonate ale patriei.

Mi-am păcălit mințile ieri că eu NU voi alerga cincisprezece kilometri, ci doar am ieșit așa, puțin în parc. Până la urmă hei! Ce înseamnă cincisprezece kilometri. Distanțele, ca și timpul, sunt chestii relative.
Așa că m-am auto-dus cu zăhărelul.

Urma să alerg două ture de lac, încet, ușor și cu migală, dar nu prea lent, cât să nu adorm în cizme, dar nici să nu-mi las pulsul să sară până la cer. Nu-mi trebuie mult pentru asta, putin efort mai intens putea rezolva cu ușurință niscaiva bătăi sănătoase și dezinvolte ale inimii, pe undeva pe la vreo 190-200 de bătăi pe minut.

Dar am alergat molcom. Și crede-mă când îți zic că alergarea mea era singurul lucru molcom din tot parcul ăla mare.

Peste tot era o zumzăială continuă de alergători. Pe toate aleile, în toate direcțiile și cu toate vitezele. Chiar m-am speriat de un cuplu la un moment dat, să fi fost pe la tura a treia, când alergam ca o floare uitându-mă în dreapta și în stânga, după crengi rupte și culori ascunse de pseudo-primăvară, când mi-am întors privirea pentru o clipă într-o parte, iar alergăcioșii nostri au apărut de nicaieri. Au trecut ca vântul pe langa mine, odată cu inima mea, care a avut un zvâc intens, soldat cu un sunet scos fără voie. Le-am făcut cu mâna și cred că a părut că i-am salutat, cu toate că era doar un moment în care încercam să-mi ostoiesc panica generată de apariția lor neașteptată. În sfârșit!

S-a vazut mai peste tot codul galben de vânt puternic și vreme neprietenoasă.
Ba un copăcel căzut aici, ba unul colo, crengi pretutindeni, iar oriunde mă întorceam, vântul puternic și nervos, parcă de decembre, îmi făcea câte o radiografie puternică prin toate straturile pe care mă hotărâsem eu să le pun pe mine în ziua asta minunată.

Dar destulă vorbărie! Am făcut eu cele două ture de lac, să fi fost vreo șapte sau opt kilometri, cu tot cu drumul de dus și alergări haotice pe insulițele parcului și în timp ce mă oprisem pentru recuperarea suflului pierdut și pentru o poză-două cu frumoasele lebede ale locului, m-am decis să mai fac o tură.
Vorba aceea – unde au încăput două, mai încape și a treia.
Așa că am țopăit a treia tura, la fel de înceată și lipsită de griji. Mintea mea încă știa că am ieșit la alergare molcomă, dar eu știam că e long run. Doar că nu voiam ca și ea să știe. 😋

Căștile erau adânc înfundate în urechi și-mi cântau o melodie fantastică. Dar cine o mai auzea, eu aveam altă treabă.

Am făcut și a treia tură de lac, iar pentru că lucrurile încă arătau bine, cu tot cu vântoasa puternică din față și cu faptul că îmi curgeau lacrimi pe obraz de fiecare dată când schimbam direcția de alergare iar dânsul începea să sufle nevricos din față, am început-o și pe a patra. Aici m-am oprit pe la jumate. Și nu neapărat pentru că obosisem, ci pentru că ploaia, sau mai degrabă o burniță ciudată, care mai apoi s-a transformat într-un freezing rain grozav și-a făcut apariția.

 M-am retras spre vastele apartamente și-am lăsat ziua să năvălească peste mine.
Și ploaia înghețată.
Și țurțurii. 😊

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur