O saptamana nu buna pentru stiinta
Cum îți dai seama dacă treci printr-o perioadă în care "fatalities" sunt la ordinea zilei? Nimic mai simplu de elucidat! Nu trece zi fără să nu se întâmple fatale pe bandă rulantă, de parcă tot universul complotează să-ți facă mințile să zburde vesele pe câmpiile înflorite ale cerurilor.
Perioada despre care vă vorbesc a început de săptămâna trecută, ca toate lucrurile bune din viață, de luni dimineața.
Luni
Ne aflam încă in minivacanță la Balcik, loc de altfel frumos și primitor, în compania unor oameni minunați și alături de my significant other. O răceala, pe cât de bruscă, pe atât de grozavă, din aia cu nas care nu se mai oprește, durere enervantă în gât, stare generala proastă și corp aflat în stare subfebrila, exact cu clipe din acelea în care simți că emani căldură până și prin ochi. Ia-le pe toate astea, că sigur îți sunt cunoscute și pune-le alături de nevoia de a te întoarce în țară pe bicicletă și pupăză peste colac, lângă o frumusețe de vânt din față care să facă să se umple de rușine și musonii din Asia de sud-est.
Am ajuns într-un final pe pământ românesc, numai eu știu cum și am decis ca din Mangalia să luăm trenul spre Constanța, de unde aveam legătură mai departe spre București. Mare greșeală. Pe lângă faptul că am făcut nu mai puțin de două ore și treizeci de minute lungi pe o distanță de vreo cincizeci de kilometri, vagonul (că era un singur vagon, doar s-a terminat sezonul), era plin până la refuz, inclusiv în cabina mecanicului. Să ne veselim.
Ah! Cu bicicleta am fi făcut maxim 2 ore, cu tot cu oprire pentru hidratare și vânt din față și răceală mea.
Ziua nu s-a terminat cu una cu două, pentru că trenul nostru de legatură din Constanța în București era bineînțeles fără vagon de bicicleta așa că dă-i și caută loc potrivit de lăsat și aranjat bicicletele. Suplimentar, vagonul în care ne-a repartizat sistemul CFR era cu totul comutat pe cald. Cald. Adică aerul condiționat băga cu ură cald, doar e septembrie și afară erau 30 și ceva de grade. M-am mai veselit puțin.
Marți
Dupa o zi lungă la birou, am decis sa mergem la niște cumpărături minime, nu de alta, dar frigiderul nostru semăna cu Sahara. Pustiul Sahara.. that is.
Am intrat ca o floare, am ieșit un munte de nervi, pentru că pe lângă indispozitia teribilă pe care mi-o provoacă statul la coadă și înghesuiala dintr-un supermarket, am avut și plăcerea de a-mi fi furat căruțul. De sub nas. Sau din spatele lui mai exact, în cele maxim 10 secunde cât am stat întoarsă să îmi cântăresc fructele.
S-a dus pustiului și moneda preferată a lui Claudiu, folosită la fiecare vizită în hipermarketul glorios.
Miercuri
Ne-am dat seama de dimineață ca dl. Iepure are o problema la un ochisor, iar el cum e iepure care se ține tare și bârzoet, nu a părut din prima sa aibă o problema reală, poate doar nițel praf sau talaș în ochii lui negri și bulbucați ca margelele.
Plus ca în ziua asta, I dealed with a stalker. My style! :D O adevărată poveste și acolo...
Joi
Problema iepurelui s-a accentuat și am luat decizia ca vineri să facem o vizită la veterinar. Musai musai.
Ziua a continuat cu mine făcând aproape un atac de panică.
Seara a decurs în schimb mai interesant, cu o vizită la stimabila casieră de la administrația blocului. O suspectam de chestii, prin urmare am pus-o la muncă suplimentară - să scrie negru pe alb pe chitanță ce înseamnă diverse sume adăugate la întreținerea lunară pe ultimele trei luni. Evident că solicitarea a provocat disconfort, foială și dorința de a se sustrage, dar cum "tare m-ar ajuta mențiunile acestea"-ul a fost destul de ferm și civilizat în același timp, oh well. Ah! Și tanti nu cred că-l place pe Claudiu :))
Vineri
Am plecat zglobie din casă, cu gândul că astăzi rup norii. Mi-am îndesat cu grijă bicicleta în lift, m-am re-pipăit să mă asigur că le am pe toate la mine și dusă am fost, în jos, cu liftul, dotare standard a blocului. Zglobie am ieșit pe ușa ascensorului și tot cu o zglobiciunie de nedescris mi-a căzut și ciclocomputerul în puțul liftului.
Am ieșit din bloc un car de nervi și toată ziua am făcut un căcat. Scuzați vorba proastă.
Sâmbătă
Ziua de sâmbătă a fost apogeul perioadei, când, pe la orele 00:30-01:00 dimineața, am avut parte de o minunăție de altercație cu un taximeTrist, una din cele ce se întâmplă rar, cu spray cu piper, goană nebună și sunat la 112. Nu intru în multe detalii care nu-și au rostul. Cert este că altercația a făcut mai departe obiectul unei vizite la INML, un loc pe care, sincer îți spun dragă cititorule, nu mă grăbeam prea tare să-l vizitez.
Ziua s-a continuat în același stil, pentru că vezi tu, la INML, ca în toate celelalte locuri unde se strâng oamenii care au nevoie de diverse servicii de la stat, dai peste cele mai dubioase făpturi dumnezeiești. În cazul de față a fost vorba de o cucoană, aflată între două vârste, părea că bate bine spre 40 și ceva de ani, care ne-a scrutat cu privirea de când am intrat în clădire și părea să ne urmărească mai ceva ca un ofițer S.R.I. aflat în misiune. Noi ne hăhăiam ca niște căpriți, în stilul caracteristic.
Contactul s-a produs imediat înainte să ne așezăm și noi pe bancă, cuminți, la un scaun distanță, să ne așteptăm rândul.
"Nu păreți bolnavi", s-au auzit primele cuvinte cu ecou în încăperea goală.
Am încetat activitatea pe care o aveam (adică să mă uit pe facebook-ul lui Claudiu și să ne minunăm de una sau alta) și m-am întors cu jumătate de corp spre ea.
"Trebuie?" Se auziră sunetele vocii noastre cristaline, aflate în pragul adolescentei (încă eram răcită, Claudiu la fel și a crăpat și-un drac de la potriveala gândului).
Femeia a avut o grimasă rapidă, cu ochi dați peste cap, ce spunea pff ce întrebare cretină.
"Da!" Vine răspunsul intuit. Need I say more? Conversația a continuat încântător, păcat că doar un singur interlocutor simțea nevoia să emită sunete. Și nu eram eu ăla.
"Ah, înțeleg", spun eu "înțelegătoare", moment în care, pe interior, am început să râd cu hohotele mării.
Delirium tremens știu că au fost primele cuvinte care mi-au venit în minte și, cu o tărie de fier, nu am dat ghes impulsurilor care mă macină de obicei (acelea de a dezvolta un subiect de altfel extrem de interesant) și m-am întors.
S-au mai scurs două minute din viața noastră.
"Ăstia ca voi, din cauza ăstora ca voi se întâmplă... Voi dați peste oameni pe trotuare cu bicicleta. Că vezi primăria a pus pistele pe trotuare. Și acum au plantat și copaci. Mai bine nu plantau copaci."
Delirium delirium delirium îmi cânta mintea grațioasă.
Ma uit la ea cu întrebare în ochi. "Ăștia ca noi?"
"Da da. Că prin legislație nu au voie și ei le-au pus pe toate pe trotuar, nici nu mai ai pe unde să mergi. Dar eu știu, sunt jurist."
Mintea îmi vorbea liberă. Jurist huh? Apăi știu vreo doi-trei și culmea, toți cu capul cât se poate de bine înșurubat pe umeri. Not this little creature around here.
"Ah da. Super. Ok." După săptămâna ce se încheia ușor, chiar nu prea mai aveam nervi de cine știe ce criză de isterie.
Iar s-a așternut liniște.
"Știți că degeaba îl scoateți. Mi-au spus mie avocații."
"Ce degeaba să scot?"
"Certificatul medico legal, e degeaba."
"Serios?"
"Ca probă în instanță nu valorează nimic. Mi-au zis mie avocați. Îl scoți degeaba."
"Aham. Da. Super."
"Da că eu știu. Sunt avocată."
Oook! I dont care, my mind was saying.
Claudiu începuse să râdă șocâțește în dreapta mea. I-am dat câteva ghionturi să termine, să nu ma apuce și pe mine râs din ăla molipsitor, de nu mă opresc neam până nu mă termin.
Am lăsat-o în continuare pe femeie în plata Domnului și ne-am întors la Facebook.
Între timp, s-a făcut ivită din cabinetul de consultații și femeia ceva mai în vârstă pe care o aștepta cucoana de lângă noi. Nu au trecut treizeci de secunde, femeia în vârstă s-a îndreptat spre ieșire iar madama care se conversase cu noi pâna atunci ia poziție de drepți și apoi, machinal, se îndreaptă spre ieșire, timp în care ne emite concluzia zilei, cu mana strânsă pumn și degetul arătător îndreptat spre ceruri, ca o doamnă profesoară care-și dojenește elevii.
"Decât teniși, mai bine pașaport american. Oricum aici sunteti degeaba."
Și s-a tot dus.
Duminică
Duminică, fără motiv (LOL), am decis să rămânem în casă.Să nu scoatem nasul pe geam nici măcar până la fabrica de pâine din colț. Prin urmare, ziua s-a desfășurat molcom. Zi "Praise Mary" de două ori!
Și iarăși luni
În schimb luni, am luat-o de la capăt, proaspătă - începând cu telefonul de la un prieten care i-a zis lui Claudiu că al meu cadru de bicicletă e posibil să se fi dus pe apa sâmbetei și mai bine i-am face parastasul, continuând cu faptul că jumătate de zi am crezut că mi-am aruncat aparatul dentar (DIN NOU) și uite măre cum zburau încă vreo câteva câteva sutișoare bune din buzunare(L-am căutat pe fraier și în gunoi. De două ori!), culminând cu o criză de isterie a unei cunoștințe și ploaia de afară care nu mi-a oferit suportul moral necesar pentru a ieși să-mi vărs nervii pe câțiva kilometri de alergare.
Nici cu bicicleta n-am mers la serviciu!
Azi, deja miercuri dimineața, văd că toate lucrurile sunt cât de cât în ordine.
Ziua de ieri a decurs bine, cu găsirea aparatului dentar minunat și parcă lucrurile au început să se lege așa, ușor ușor, într-o horă molcomă.
Dar miercurea e încă tânară. Mai avem pana la 00:00.
Perioada despre care vă vorbesc a început de săptămâna trecută, ca toate lucrurile bune din viață, de luni dimineața.
Imagine preluata de pe i.ytimg.com/vi/GKJi3lC31ws/hqdefault.jpg |
Ne aflam încă in minivacanță la Balcik, loc de altfel frumos și primitor, în compania unor oameni minunați și alături de my significant other. O răceala, pe cât de bruscă, pe atât de grozavă, din aia cu nas care nu se mai oprește, durere enervantă în gât, stare generala proastă și corp aflat în stare subfebrila, exact cu clipe din acelea în care simți că emani căldură până și prin ochi. Ia-le pe toate astea, că sigur îți sunt cunoscute și pune-le alături de nevoia de a te întoarce în țară pe bicicletă și pupăză peste colac, lângă o frumusețe de vânt din față care să facă să se umple de rușine și musonii din Asia de sud-est.
Am ajuns într-un final pe pământ românesc, numai eu știu cum și am decis ca din Mangalia să luăm trenul spre Constanța, de unde aveam legătură mai departe spre București. Mare greșeală. Pe lângă faptul că am făcut nu mai puțin de două ore și treizeci de minute lungi pe o distanță de vreo cincizeci de kilometri, vagonul (că era un singur vagon, doar s-a terminat sezonul), era plin până la refuz, inclusiv în cabina mecanicului. Să ne veselim.
Ah! Cu bicicleta am fi făcut maxim 2 ore, cu tot cu oprire pentru hidratare și vânt din față și răceală mea.
Ziua nu s-a terminat cu una cu două, pentru că trenul nostru de legatură din Constanța în București era bineînțeles fără vagon de bicicleta așa că dă-i și caută loc potrivit de lăsat și aranjat bicicletele. Suplimentar, vagonul în care ne-a repartizat sistemul CFR era cu totul comutat pe cald. Cald. Adică aerul condiționat băga cu ură cald, doar e septembrie și afară erau 30 și ceva de grade. M-am mai veselit puțin.
Marți
Dupa o zi lungă la birou, am decis sa mergem la niște cumpărături minime, nu de alta, dar frigiderul nostru semăna cu Sahara. Pustiul Sahara.. that is.
Am intrat ca o floare, am ieșit un munte de nervi, pentru că pe lângă indispozitia teribilă pe care mi-o provoacă statul la coadă și înghesuiala dintr-un supermarket, am avut și plăcerea de a-mi fi furat căruțul. De sub nas. Sau din spatele lui mai exact, în cele maxim 10 secunde cât am stat întoarsă să îmi cântăresc fructele.
S-a dus pustiului și moneda preferată a lui Claudiu, folosită la fiecare vizită în hipermarketul glorios.
Miercuri
Ne-am dat seama de dimineață ca dl. Iepure are o problema la un ochisor, iar el cum e iepure care se ține tare și bârzoet, nu a părut din prima sa aibă o problema reală, poate doar nițel praf sau talaș în ochii lui negri și bulbucați ca margelele.
Plus ca în ziua asta, I dealed with a stalker. My style! :D O adevărată poveste și acolo...
Joi
Problema iepurelui s-a accentuat și am luat decizia ca vineri să facem o vizită la veterinar. Musai musai.
Ziua a continuat cu mine făcând aproape un atac de panică.
Seara a decurs în schimb mai interesant, cu o vizită la stimabila casieră de la administrația blocului. O suspectam de chestii, prin urmare am pus-o la muncă suplimentară - să scrie negru pe alb pe chitanță ce înseamnă diverse sume adăugate la întreținerea lunară pe ultimele trei luni. Evident că solicitarea a provocat disconfort, foială și dorința de a se sustrage, dar cum "tare m-ar ajuta mențiunile acestea"-ul a fost destul de ferm și civilizat în același timp, oh well. Ah! Și tanti nu cred că-l place pe Claudiu :))
Vineri
Am plecat zglobie din casă, cu gândul că astăzi rup norii. Mi-am îndesat cu grijă bicicleta în lift, m-am re-pipăit să mă asigur că le am pe toate la mine și dusă am fost, în jos, cu liftul, dotare standard a blocului. Zglobie am ieșit pe ușa ascensorului și tot cu o zglobiciunie de nedescris mi-a căzut și ciclocomputerul în puțul liftului.
Am ieșit din bloc un car de nervi și toată ziua am făcut un căcat. Scuzați vorba proastă.
Sâmbătă
Ziua de sâmbătă a fost apogeul perioadei, când, pe la orele 00:30-01:00 dimineața, am avut parte de o minunăție de altercație cu un taximeTrist, una din cele ce se întâmplă rar, cu spray cu piper, goană nebună și sunat la 112. Nu intru în multe detalii care nu-și au rostul. Cert este că altercația a făcut mai departe obiectul unei vizite la INML, un loc pe care, sincer îți spun dragă cititorule, nu mă grăbeam prea tare să-l vizitez.
Ziua s-a continuat în același stil, pentru că vezi tu, la INML, ca în toate celelalte locuri unde se strâng oamenii care au nevoie de diverse servicii de la stat, dai peste cele mai dubioase făpturi dumnezeiești. În cazul de față a fost vorba de o cucoană, aflată între două vârste, părea că bate bine spre 40 și ceva de ani, care ne-a scrutat cu privirea de când am intrat în clădire și părea să ne urmărească mai ceva ca un ofițer S.R.I. aflat în misiune. Noi ne hăhăiam ca niște căpriți, în stilul caracteristic.
Contactul s-a produs imediat înainte să ne așezăm și noi pe bancă, cuminți, la un scaun distanță, să ne așteptăm rândul.
"Nu păreți bolnavi", s-au auzit primele cuvinte cu ecou în încăperea goală.
Am încetat activitatea pe care o aveam (adică să mă uit pe facebook-ul lui Claudiu și să ne minunăm de una sau alta) și m-am întors cu jumătate de corp spre ea.
"Trebuie?" Se auziră sunetele vocii noastre cristaline, aflate în pragul adolescentei (încă eram răcită, Claudiu la fel și a crăpat și-un drac de la potriveala gândului).
Femeia a avut o grimasă rapidă, cu ochi dați peste cap, ce spunea pff ce întrebare cretină.
"Da!" Vine răspunsul intuit. Need I say more? Conversația a continuat încântător, păcat că doar un singur interlocutor simțea nevoia să emită sunete. Și nu eram eu ăla.
"Ah, înțeleg", spun eu "înțelegătoare", moment în care, pe interior, am început să râd cu hohotele mării.
Delirium tremens știu că au fost primele cuvinte care mi-au venit în minte și, cu o tărie de fier, nu am dat ghes impulsurilor care mă macină de obicei (acelea de a dezvolta un subiect de altfel extrem de interesant) și m-am întors.
S-au mai scurs două minute din viața noastră.
"Ăstia ca voi, din cauza ăstora ca voi se întâmplă... Voi dați peste oameni pe trotuare cu bicicleta. Că vezi primăria a pus pistele pe trotuare. Și acum au plantat și copaci. Mai bine nu plantau copaci."
Delirium delirium delirium îmi cânta mintea grațioasă.
Ma uit la ea cu întrebare în ochi. "Ăștia ca noi?"
"Da da. Că prin legislație nu au voie și ei le-au pus pe toate pe trotuar, nici nu mai ai pe unde să mergi. Dar eu știu, sunt jurist."
Imagine preluata de pe media.tumblr.com/tumblr_m8lkhp7szL1qf5tzy.jpg |
"Ah da. Super. Ok." După săptămâna ce se încheia ușor, chiar nu prea mai aveam nervi de cine știe ce criză de isterie.
Iar s-a așternut liniște.
"Știți că degeaba îl scoateți. Mi-au spus mie avocații."
"Ce degeaba să scot?"
"Certificatul medico legal, e degeaba."
"Serios?"
"Ca probă în instanță nu valorează nimic. Mi-au zis mie avocați. Îl scoți degeaba."
"Aham. Da. Super."
"Da că eu știu. Sunt avocată."
Oook! I dont care, my mind was saying.
Claudiu începuse să râdă șocâțește în dreapta mea. I-am dat câteva ghionturi să termine, să nu ma apuce și pe mine râs din ăla molipsitor, de nu mă opresc neam până nu mă termin.
Am lăsat-o în continuare pe femeie în plata Domnului și ne-am întors la Facebook.
Între timp, s-a făcut ivită din cabinetul de consultații și femeia ceva mai în vârstă pe care o aștepta cucoana de lângă noi. Nu au trecut treizeci de secunde, femeia în vârstă s-a îndreptat spre ieșire iar madama care se conversase cu noi pâna atunci ia poziție de drepți și apoi, machinal, se îndreaptă spre ieșire, timp în care ne emite concluzia zilei, cu mana strânsă pumn și degetul arătător îndreptat spre ceruri, ca o doamnă profesoară care-și dojenește elevii.
"Decât teniși, mai bine pașaport american. Oricum aici sunteti degeaba."
Și s-a tot dus.
Duminică
Duminică, fără motiv (LOL), am decis să rămânem în casă.Să nu scoatem nasul pe geam nici măcar până la fabrica de pâine din colț. Prin urmare, ziua s-a desfășurat molcom. Zi "Praise Mary" de două ori!
Și iarăși luni
În schimb luni, am luat-o de la capăt, proaspătă - începând cu telefonul de la un prieten care i-a zis lui Claudiu că al meu cadru de bicicletă e posibil să se fi dus pe apa sâmbetei și mai bine i-am face parastasul, continuând cu faptul că jumătate de zi am crezut că mi-am aruncat aparatul dentar (DIN NOU) și uite măre cum zburau încă vreo câteva câteva sutișoare bune din buzunare(L-am căutat pe fraier și în gunoi. De două ori!), culminând cu o criză de isterie a unei cunoștințe și ploaia de afară care nu mi-a oferit suportul moral necesar pentru a ieși să-mi vărs nervii pe câțiva kilometri de alergare.
Nici cu bicicleta n-am mers la serviciu!
Azi, deja miercuri dimineața, văd că toate lucrurile sunt cât de cât în ordine.
Ziua de ieri a decurs bine, cu găsirea aparatului dentar minunat și parcă lucrurile au început să se lege așa, ușor ușor, într-o horă molcomă.
Dar miercurea e încă tânară. Mai avem pana la 00:00.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Atentie! Ma dau cu parerea: