Povestea brevetului de 600 de kilometri - ziua 2

Doua ore am dormit pe iarba stadionului, sub cerul liber. Somn adanc si fara vise, fara sa ne miscam si fara sa auzim nimic in jur. Imi pusesem ceasul sa sune la 7 fara un sfert, astfel incat sa prindem macar doua ore de somn legate. "Patul" nostru era dintre cele mai simple: doua cartoane groase primite in dar de la unul din participanti (el isi strangea sacul atunci cand ajunsesem noi), peste care tronau cei doi saci de dormit cu gluga, care se legau intre ei, astfel incat sa rezulte un sac mare de doua persoane (cea mai buna inventie, orice tip de caldura conteaza, iar cea corporala cel mai mult). Ne-am schimbat rapid, am mancat vreo cateva sandviciuri pregatite cu o zi inainte, puse la pastrare in rucsac pentru exact momentul respectiv, asta dupa ce in prealabil avusesem grija sa ma infig din nou, cu doua maini, in pepenele care ne astepta acolo. Racoros, dulce si zemos, cat sa te lingi pe degete.
Ne-am intins mult cu administrativele si inainte de culcare si cand ne-am trezit dimineata. Dimineata cel putin, ne-a luat cam o ora jumatate sa ne pregatim. Si seara cam tot atat daca stau sa ma gandesc bine..

Dar si cand ne-am pornit noi :)
Am inchis checkpoint-ul de la Cobadin si am pornit incet spre urmatoarea destinatie - trecerea cu bacul.
Ne-am intalnit cu mai multi biciclisti pe traseu, ceea ce ne-a ridicat putin moralul. Eram inca in grafic.
Drumul a fost lung si meandrat, caldura si setea omniprezente. Nu prea au fost portiuni de drum drept. Vedeai urcarea de departe si modul in care coteste soseaua, cat sa inconjoare dealul, sa-ti ofere privelisti grozave. Si cum ce urca, musai sa si coboare, cum-necum ajungeai in varf, aveai doi trei metri sa-ti revii in simtiri, apoi te bucurai de vai lungi si frumoase, cat sa-ti poti spune ca a meritat sa urci si dealul asta.
Dar soarele!
Nu-mi aduc aminte extraordinar de multe de pe portiunea asta de traseu. Drumul tin minte ca a fost extraordinar si imi aduc aminte cateva peisaje de vis, dar si faptul ca dupa un anumit punct, copacii si umbra au disparut cu desavarsire, lasand loc soarelui arzator si caldurii insuportabile.
Cred ca pe aici a inceput si disconfortul nostru.
Urcam cate un deal incet incet si curentul se oprea. Atmosfera devenea statica. Nu se misca niciun fir de par, nu adia nicio boare. Si simteai cum ti se incing pe rand spatele si umerii, bratele, capul. Mai ales capul. Sub casca de protectie nu purtam altceva, iar gaurile existente in casca permit in general o aerisire foarte buna, doar ca in momentele astea era doar un mare cuptor negru care imi inghitea capul si odata cu el si starea mea de luciditate.
Ne opream din localitate in localitate sa bem apa si Fanta si sa ne turnam cate o sticla de apa pe cap. La propriu. Turnam apa pe maneci, pe cap, peste bluze si pantaloni, astfel incat sa ne pastram o temperatura a corpului cat de cat decenta, pentru ca atunci cand ne puneam in miscare, curentul generat de miscarea noastra, alaturi de hainele ude, urmau sa ne racoreasca bine de tot. Si functiona strategia asta a noastra, dar pe portiuni atat de mici de drum, pentru ca ne uscam de tot inainte sa facem nici 5 kilometri.

 Incepand cu portiunea asta de traseu, pana la trecerea cu bacul si continuand mai apoi cu drumul de vreo 30 de kilometri dintre Manastirea si Luica, ne-am dat seama ce inseamna caldura si soarele dogoritor, alaturi de oboseala acumulata, pentru corpul uman. Dar revin asupra ideii.

Erau acele dealuri interminabile, mai mari, mai inalte si cu urcări mai lungi dinspre Cobadin si apoi cu urcări din ce în ce mai scurte spre bac.
Tin minte ca atmosfera era de-a dreptul fierbinte. Fierbinte aerul care-ti bătea la picioare, fierbinte capul si fierbinte tot ceea ce trăgeai in plămâni. Toate cumulate începuseră sa-si spună cuvantul si am inceput să cedăm câte puțin, pe rând. Viteza scădea dramatic, starea de bine făcea loc deznădejdii si întrebărilor de tot felul. Setea punea stăpânire pe tine imediat dupa ce plecai din pauza de hidratare si iti ocupa toata mintea ca o caracatita. Pauzele începuseră sa fie din ce in ce mai dese. Am luat frâiele în mana pe rând si am dus trena, fiecare dupa cum se simțea în stare. Acum era mai bine Claudiu, apoi eram mai bine eu si ne ridicam moralul si ne scoteam din stările proaste pe rând, aproape fara sa vorbim, doar prin simplele gesturi sau actiuni pe care le făceam.
Drumul pana la bac mi s-a părut pe cat de frumos, pe atât de greu de parcurs. Lipsa apei, soarele, oboseala - toate au contribuit la modul în care ne-a șlefuit pentru mai departe încercarea asta.
Cand am ajuns aproape de Dunăre, de o vedeam acolo jos tocmai din vârful dealului, toate problemele de pana atunci au inceput sa dispară. Moralul si-a mai revenit si ne-am bucurat de priveliște si câteva coborari bune. Din punctul ala cel mai de sus de unde se putea vedea Dunarea si pana la trecerea cu bacul mai era o aruncătură de băț. Poate pe harta, ca în realitate s-au scurs bucăți lungi de timp, interminabile.
In zona asta am vazut si un accident în plina desfășurare. Se făcea ca urcam una din ultimele porțiuni, moment in care trece o masina de teren, cu remorcă atașată, val vârtej pe lângă noi.
Trecuse destul de aproape de mine, drept pentru care m-am si uitat urat dupa el. Respectivul urca repede dealul unde abia ne trăgeam noi picioarele, pana sus în vârf, da spre dreapta sa urmeze drumul, cand, ce sa-mi vadă ochii. Minunăția de remorcă mai ca se da de trei ori peste cap si nu, nu se transforma în muscă precum Greuceanu din poveste, ci aterizează frumușel pe carosabil, sprijinită de parapetul ce strajuia soseaua.
"Soarta" - imi trece răutăcios prin minte.
Îi zic lui Claudiu, vede si el minunea si mai revigorati de întâmplare, începem sa urcam porțiunea rămasă, ce ne mai despărțea de accident. Țin sa precizez ca remorca purta deasupra-i o frumușică de barca cu motor, numai buna de zburat pe Dunăre. Am vazut de departe cum soferul a dat roata remorcii, s-a luat cu mâinile de cap si a inceput sa se agite incoace si-ncolo, dupa ce în prealabil agitase mâinile spre cer.
Cand am ajuns în dreptul lui, omul începuse demersurile pentru semnalizarea accidentului si probabil încerca sa găsească deja vreo metoda sa dea barca jos de pe parapet.

Am zâmbit usor pe interior, ca exteriorul meu nu prea reactiona bine la orice fel de stimul extern, m-am bucurat sincer ca nu au fost victime si am plecat mai departe spre bac.
Ajunși la Dunăre ne-am plimbat nitel între cele doua bacuri disponibile, sa vedem care pleaca primul. Dupa ceva intrebari, soare abundent si cumpararea unor bilete, ne-am trezit intr-un final pe drum spre țărmul vecin, unde aveam noi treaba.
Ne asezaseram bicicletele lipite de balustrada, foarte aproape insa de masina unui cetatean, care statea cuminte la aer conditionat, fara sa se simta strivit de puzderia de vehicule si oameni din jurul lui. Ma sprijineam si eu de balustrada respectiva, sub razele de-a dreptul toropitoare ale soarelui. Aici am simtit pentru prima data cat imi este de somn. Imi sprijinisem capul de balustrada si ma chinuiam sa nu inchid ochii si abia asteptam sa ajung mai repede pe partea cealalta, sa pot sa ma urc in sa si sa merg, poate poate se mai disipeaza starea asta in care ma gaseam.
Claudiu in schimb parea sa fie bine. El facea poze.
Am traversat alaturi de un alt concurent, ceva mai in varsta, care ne-a zis ca el trece cu bacul si apoi abandoneaza. Nu mai putea sta in sa. Nu-l condamn. Nu eram departe. Eu imi doream numai sa dorm.
Adevarul este ca cele doua chestiuni mari si late care ne-au taiat pe noi au fost caldura insuportabila si saua. Nu distanta, nu diferenta de nivel, nu drumul mai mult sau mai putin prost, nici oboseala si nici ploaia. Caldura si saua. Atat. Iar daca stau sa ma gandesc bine, daca am cum sa rezolv problema cu saua, atunci nimic nu-mi mai sta in cale. Am zis! :)
Ajunsi pe malul celalalt, am trecut la pedalat rapid spre punctul de control, am ajuns pana aici, doar nu o sa ne oprim acum. Drumul ne-a purtat pe langa Calarasi, pe DN3 si aproape ca am dat roata lacului Iezerul Calarasi pana sa ajungem la checkpoint. Dar pe drumuletul asta s-au intamplat multe. Traseul era interesant, iar intr-o zi obisnuita unde nu esti rupt de oboseala si nici soarele nu-ti pare un brontozaur malefic care scuipa flacari pe cer, ruta ar fi fost chiar agreabila. Nu si astazi. Caldura toropitoare parca imi topise usor mintile si simteam ca nu prea pot sa gandesc. Aerul parca statea locului. In schimb, am vazut cum se apropiau sau ne apropiam noi, de un palc de nori promitatori. Mama.. de-ar ploua nitel. Eventually.. a plouat. Dar ajungem si acolo. Mergeam turtiti pe drumul de care-ti ziceam, cand, ce sa vezi. Dintr-o parte a soselei, tasnesc pe mijlocul drumului, o serie de vaci, de fapt, o turma intreaga, cu tot cu vacar. Daca s-a vazut in spatiu larg si bun pentru copite, cireada evident ca s-a oprit locului si stateau de se uitau la noi si noi la ele. Ne-am oprit mai departe de ele, sa vedem ce fac orataniile. Se mai misca sau ba? Ba. A fost primul moment cand m-am enervat nitel. Da-o incolo de treaba. Merg atatia amar de kilometri, rabd atata sete si durere-n partea unde nu bate soarele si ma face pe mine o vaca! Ma dau frumos jos de pe bicicleta si incep sa inaintez prin mijlocul cirezii, cu tot felul de onomatopee emise de gura-mi suava. Cred ca m-am calificat pe post de vacarita, pentru ca suratele copitate s-au dat cuminti la o parte si m-au lasat sa trec. Am nimerit parola.
Am trecut amandoi zambind, ne-am urcat inapoi in sa si am plecat mai departe.
Nu am mers mult, ca urmatoarea intamplare si-a facut aparitia. Cred ca asta e modul prin care providenta voia sa ma trezesc din amorteala si sa-i dau inainte sa-mi termin ce am de terminat.
Pentru urmatoarea intamplare trebuie sa fac o mica paranteza. Nu e vorba de justificarea actiunior inainte de poveste, ci de context, pentru ca tu cititorule sa-ti tragi singur concluziile.

In foarte multe din drumurile noastre cicloturistice, eu si Claudiu dam de indivizi (soferi) care depasesc in cele mai nepotrivite momente. De exemplu - cate o banda pe sens, noi pe sensul nostru, in dreptul nostru o masina din sens opus care merge regulamentar pe banda sa. Se mai trezeste cate un om cu idei sa depaseasca masina respectiva exact cand suntem si noi in dreptul ei, ceea ce e oarecum gresit, daca ma intelegi ce vreau sa zic si nu de multe ori mai ca am iesit in decor doar sa-i facem loc respectivului sa faca o depasire.
Anyway, cam asa s-a desfasurat si momentul de care-ti povestesc de langa Calarasi. O banda pe sens, noi pe prima banda (ca nu aveam cum sa ne dam mai in dreapta, nu aveai unde), pe banda din sens opus o alta masina. Si iata măre cum se vede venind de departe un individ intr-o masina mica si incepe sa faca demersurile necesare pentru o depasire mirobolanta. Am simtit cum ma enervez si cum incep sa bolborosesc pe interior, mai ceva ca fierbatorul care-mi face ceaiul de dimineata.. Cum eram eu in starea aia dupa plimbarea cu bacul de abia imi târșâiam picioarele pe pedale si abia stateam pe sa, dar cum m-a facut individul asta sa fiu. L-am vazut de departe, m-am asigurat din spate sa nu vina ceva, nu venea nimic (era si foarte slab circulat drumul, ceea ce nu m-a facut decat sa ma bucur) si m-am postat pe mijlocul benzii. Fara sa ne vorbim, Claudiu a facut la fel. Nu de alta, dar daca ne depasea acum, ajungeam peste parapet, spre Dunare. Toate bune si frumoase, omul se baga inapoi dupa masina care circula regulamentar, noi ne tragem mai spre dreapta cum era logic si firesc sa circulam si individul revine, accelereaza si ne depaseste imediat ce prima masina abia trecuse de noi. Oarecum tot la limita. Nu m-am abtinut si i-am zis din alea de care stiu eu. Cuvinte bune, sanatoase, romanesti 100%. Eliberata de spiritele negative, am pedalat mai departe spre benzinarie unde era punctul de control.
Trec vreo 5 minute timp in care ne-am vazut de treaba, am mers unde aveam treaba si ne minunam de zona necunoscuta noua cand, la un moment dat, incetineste o masina in dreptul nostru.
"- De ce ma-njuri ma! Ia zi! de ce ma-njuri? Ce? esti smechera?"
Ma uit buimaca, nevenindu-mi sa-mi cred ochilor sau urechilor, ca individul s-a intors doar pentru mine. Intru in joc.
"Da, sunt smechera."
"Esti smechera ma?"
"Da ma, sunt smechera. Sunt super smechera." Situatia parca era rupta din filme..
Au mai fost cateva cuvinte si semi-amenintari cu privire la integritatea noastra structurala, dar adrenalina si-a spus cuvantul, m-am infipt bine in bicicleta si am inceput sa-i dau din mine.
Intre timp Claudiu a intins mana catre sprayul de gura pe care-l pastreaza pentru situatii deosebit de delicate in trafic si nu numai. Soferul observa miscarea lui.
"Ce faci ma acuma? Vrei sa ma filmezi?" A mai urmat un schimb scurt de replici, apoi soferul a lasat totul balta si a plecat mai departe, in alte cuvinte romanesti, pure si curate, ca apa de izvor.
Cititorule, tu poti sa tragi ce concluzie vrei si sunt sigura ca o s-o faci si o sa dai dreptate unuia sau altuia. Cu toata stima si buna cuviinta, eu iti zic ca nu prea o sa-mi pese. Sunt de parere ca cel care a inventat injuratura, este de fapt inventatorul civilizatiei. Si cu asta am incheiat povestea.

Ne-am continuat drumul, "revergorati" dupa intamplare (multumim adrenalinei) si in scurt timp am ajuns la punctul de alimentare de la benzinarie.

Poza de mai jos ne-a facut-o Iulian cam la 100 de metri de benzinarie. Nu stiu daca se vede sau nu pozitia mea in sa. Usor mai ridicata si ma sprijineam in pernutele din podul palmei. :) din motive obiective te asigur.
Iar zambetul?
Razi tu razi Harap Alb, dar nu e rasul tau. (cine a stat mai mult de 400 de kilometri in sa intr-o singura tura stie despre ce vorbesc).
Intr-un final apoteotic, ne-am gasit la punctul de alimentare, exact cand o ploicica racoritoare se prefigura la orizont. Finally! chiar imi doream asa ceva.
Iulian si Mihai erau deja acolo, masina de suport tehnic frumos parcata intr-o parte si o bucata sanatoasa de pepene ne astepta cuminte. Dumnezeule mare ce m-am infipt iar in el. Tura asta parca nu am vazut mancare, sau in cazul de fata - pepene! Parca ma tinuse careva nemancata cinci zile si scapata fiind, radeam tot, indesandu-ma cu dezinvoltura cu doua maini. Am mancat si portia lui Claudiu. Sa fie bine.
Pepene, sandviciuri facute de acasa, niste dulciuri si doi litri de Fanta au constituit o masa buna si sanatoasa pentru doi randonneuri osteniti cum ne aflam. Am pierdut cam o ora pe aici, timp in care am schimbat o vorba doua cu cei de fata, ne-am hidratat bine si ne-am pregatit psihic pentru ultima portiune din traseu.
Ultima portiune care se va dovedi a fi si cea mai grea.

Am plecat intr-un final. Am trecut repede prin localitatile de pe drumul principal, am ajuns in Manastirea, de ne-am minunat de cat de murdar am gasit lacul (ciudat, mi-l aduceam aminte de acu` mai bine de un an jumate ca era curatel..), am mai oprit la o pauza de apa unde un nene ne-a descusut de-a fir a par despre drumul nostru. Eram un fel de eroi locali si sigur am fost stirea zilei pentru babele din sat (ma refer la toti cei care am trecut pe acolo) si nu a trecut mult, ca dupa Manastirea, a venit timpul sa ne abatem de la drumul drept si sa facem dreapta catre Luica.

Tronsonul asta de drum nu are mai mult de 30 de kilometri. 29.5 ca sa fim mai exacti (multumesc Google Maps). Dar vreau sa mentionez ca astia 29,5 kilometri au fost cei mai grei kilometri pe care i-am parcurs vreodata.
Eram in amiaza mare, in jur de 3 sau 4 dupa-amiaza si vedeam soarele ca pe o uriasa minge de foc pe cerul fara pata. Am avut grija sa avem apa la noi in permanenta, atat cat puteam sa ducem in bidon si ce mai ramanea o indesam in rucsac printre lucruri, pentru putin timp, pentru ca ne opream destul de des sa ne hidratam.
Nu am avut nicio localitate intermediara, unde sa ne putem opri sa cumparam un lichid, orice lichid. Nu au fost fantani, nu au fost oameni sau case, nimic nimic. Pustietate perfecta, un drum asfaltat in mijocul campului. Am avut la un moment dat parte de o portiune mica de padure, unde temperatura ambianta a scazut bine, cu cel putin 5-6 grade fata de ce gaseam in exterior, dar tot degeaba. Apa. Apa? de unde puteai sa iei apa?
Aici mi-am dat seama cat este de importanta si cat de mult suferi dupa ea cand nu o ai, mai ales pe caldura. Bidonul s-a golit repede, apoi a inceput agonia. Tin minte ca stateam in sa, viteza scazuse dramatic, pe drum relativ drept, ajunsesem la vreo 20 de kilometri pe ora. Stateam pur si simplu si trageam de mine sa dau din picioare, in timp ce priveam inainte si speram sa zaresc de departe forma unei case, in timp ce soarele ma batea in cap cu putere. Eram amandoi in aceeasi stare, deloc stralucita, doar ca de data asta a fost el mai puternic si mai rezistent si a luat fraiele in maini. M-a mobilizat cat sa ne miscam si sa scapam mai repede din zona de foc.
Nu stiu exact cat timp a trecut pe portiunea asta, dar stiu ca a parut o vesnicie, una fierbinte si uscata, iar momentul in care am vazut primele case din Luica in departare, am prins curaj si vână cat sa pedalez sa ajung mai repede.
Primul birt din localitate al nostru a fost. Ne-am oprit si ne-am luat lacomi si apa si Fanta si de toate, sa sarbatorim civilizatia si lichidele miraculoase. Cand sa plecam, ne-am intalnit cu grupul de dupa noi, abia asteptau si ei cate o gura de apa salvatoare. Ce bine sa vad fete cunoscute!

Finishul era aproape.

Nu stiu cand am parcurs kilometrii ramasi. Mi-au ramas cateva franturi de drum in minte si cateva evenimente, in rest totul pare sa fi fost pe pilot automat. Durerea pregnanta iese in evidenta. Dorinta de a ajunge, de a termina, de a scapa de chin.

Am ajuns intr-un final, in aplauzele si felicitarile celor prezenti. Voiam sa ma bucur doar ca in momentul ala imi doream doar sa ma dau jos de pe bicicleta si sa stau. Si ce-as mai fi stat undeva intr-un colt si sa dorm, in sacul meu de dormit, cu bicicleta sub cap.

Am avut amandoi putere sa zambim pentru poza, apoi ne-am retras cuminti pe iarba, pe moale.
Spre casa am mers cu metroul, iar cele 30 de minute cat dureaza calatoria, mi-au parut interminabile. Am decis sa stau in picioare langa biciclete, chiar daca erau scaune libere si cu toate astea tot am atipit in pozitia asta. Am inchis putin ochii sa ii relaxez si am si simtit cum ma lasa un genunchi. Am bubucat ochii repede inapoi, sa nu care cumva sa ma pravalesc pe acolo tocmai acum, ca tiganul la mal.

Dar si cand am ajuns acasa.
Un somn bun, adanc si fara vise. Fara crampe. Fara dureri. Intr-un pat curat si moale, dupa un dus fierbinte, langa bucatica de om de langa tine. Asta este paradisul.

Ce am invatat pe scurt:

  • Intotdeauna sa ai apa la tine. Niciodata nu este suficienta apa. La traseele lungi cara musai doua bidoane mari de bicla, mai ales daca este canicula
  • Calatoreste intotdeauna in grup. La turele lungi nu este vorba daca vei ceda, ci cand vei ceda. Atunci cand se va intampla, celalalt va prelua fraiele si pentru tine pana te vei pune pe picioare.
  • Ai grija in permanenta de cel de langa tine. Si el va avea grija de tine la randul lui cand va veni momentul
  • Fii rabdator. La oboseala/durere/ caldura - fiecare reactioneaza altfel. Asa cum tu nu te simti deloc confortabil, nici cel de langa tine nu o face
  • Imbarbateaza-l pe cel de langa tine. Are nevoie si la fel si tu.
  • Pregateste-te psihic pentru durere. Faptul ca o sa doara este o certitudine.
  • Turele de anduranta iti subliniaza ceea ce nu stiai despre tine. Faptul ca limitele sunt doar mentale. Poti sa treci peste ele. Ai rabdare. Ai incredere. :) 


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur