Calatorie spre Centrul Pamantului - dupa concurs

Am vrut sa scriu pe blog despre concursul asta chiar din seara respectiva, cand am ajuns acasa, la un moment dat.. evident ca am reprogramat pentru a doua zi, apoi din nou pentru urmatoarea zi, si urmatoarea.. si urmatoarea... si pe urma am ajuns la Garboavele, doua luni mai tarziu.
Dar iata ca intr-un final nu m-am lasat. Sa-ti povestesc cum au decurs lucrurile :)

*

Drumul
Se vedea ca nu a venit vara.
Ceasul a sunat la 6 fara un sfert. Ne pregatisem toate lucrurile cu o seara inainte astfel incat dimineata sa trebuiasca sa ne deschidem doar ochii.
La primul sunet al ornicului, instinctul a fost sa-l lipesc de perete. Nu! a tipat jumatatea activa din mine. Trezeste-te! Azi e ziua cea mare! Si o zi mare a fost.
Nu va povestesc cat mi-a luat sa-l trezesc pe Andrei, cat ne-a luat sa ne imbracam, sa ne pregatim toate lucrurile pentru transportat in masina, sa ii sunam pe toti sa vedem daca au facut ochi bulbucati de dimineata si o sa ne insoteasca vioi spre salina.

Sa spunem ca povestea a inceput de cand am urcat cu totii in masina - 4 biciclisti, 4 biciclete, 1 fan numarul unu, doua fete si trei baieti. Te-am indus usor in eroare nu? :)
Am fost de vreo doua ori in salina Slanic, o data in practica in facultate si o data cu Andrei, dar nu mai stiam drumul. Nu ne-a luat foarte mult sa-l gasim si sa multumim pentru aceasta - gps-urilor si oamenilor care lucreaza la actualizarea hartilor pentru informatii.

Am ajuns repede si cum am atins zona de parcare de langa intrarea in salina, deja nu mai aveam rabdare. Sa cobor din masina, sa-mi iau numarul si sa ma duc inainte! De fiecare data, la fiecare concurs simti acea nerabdare. Simti ca vrei doar sa te urci in sa si sa o tii inainte, unde vezi cu ochii. Si speri mereu ca vei fi suficient de bun pentru a-ti atinge tinta!

Coborarea
Abia asteptam sa intru pe tunelul de acces in mina, care in mod normal nu este accesibil publicului dar care in ziua aceea a avut portile larg deschide, parca te invitau inauntru. Citisem ca drumul de coborare avea sa dureze vreo 15-20 de minute asa incat m-am pregatit de acasa cu lumini in fata si-n spate si frontala si bineinteles cu camera frumos montata pe ghidon, sa imortalizez momentul. Evident ca imaginile filmate sunt grozave iar acum trebuie sa facem un mic montaj si sa gasim si muzica potrivita. Deja am planuri de regizor.
Dar sa revin la firul epic initial..
Am coborat impreuna, toti cei 166 de concurenti inscrisi pe 2 manse, cu parte din organizatori, personal de securitate, personal pentru prim ajutor, bagatori in seama, suporteri si sponsori. Nu stiu exact cati oameni am fost in salina, oricum cred ca a fost mai populata ca niciodata. (poate in afara de momentele cand se fac spectacole sau concerte pe acolo..) Bicicletele coborau usor, nu ne luam la intrecere ca nu avea rost si toti eram cu ochii cascati pe pereti si ne minunam de frumusetea sarii.
Tin minte ca la un anumit nivel, stratul de sare peste care rulam devenise ceva mai gros si foarte alb, incat parea sa fie zapada. Cand treceai cu bicicleta peste el se simtea de parca ai fi calcat cu piciorul pe zapada si auzeai inclusiv acel scartait usor pe care il da de obicei gerul.
Din cand in cand il mai vedeai pe cate unul cum pica pe-o parte, cu rotile-n sus, de nerabdare sau de neatentie.

Sala mare
Nu am constientizat timpul care s-a scurs pana sa intram cu totii in sala mare a salinei, cu peretii ei drepti si inalti de catedrala. Toti pareau buimaci, cel putin cei care nu mai coborasera acolo pana atunci. Nu stiau ce sa faca mai intai.. sa mearga, sa stea, sa se uite la pereti. Zumzaiau biciclisti in toate directiile.
Adevarul este ca cele peste 2.9 mil. de m3 de sare excavata din acel loc au lasat in urma cavitati uriase, impresionante iar spectacolul de lumini si muzica pusa de organizatori te imbiau sa casti ochii pe pereti. La propriu :)

poza lui Andrei Tanasoff
Tura de recunoastere
Pentru tura de recunoastere ne-am strans cu totii, mic cu mare, in zona de concurs. Nu a contat cine e primul sau cine e ultimul. Am mers impreuna, relaxati, am admirat locul grozav in care ne aflam si am tras cu ochii unii la ceilalti. Oare cutarescu e mai bine pregatit ca mine?




Mansa 1
Am alergat un pic cu Victor si Cosmin in prima mansa. Iar Andrei si Andreea ne imbarbatau de pe margine. Andrei a fost alocat in grupa urmatoare, asa ca n-am reusit sa ne masuram puterile. Fiind prima tura de pe an, mi-a fost un pic teama pe la sacii cu sare ce tronau din loc in loc in mijlocul traseului, pusi de organizatori pentru a creste gradul de dificultate. Nu de alta, dar altfel ar fi fost ca-n palma. O palma uscata si cu praf deasupra, combinatia perfecta sa aluneci si sa derapezi cu spor.
M-am luat o singura data la tranta cu sacii si asta din doua neatentii combinate, a mea si a altui ciclist, ne-am ciocnit pe un sac, numai ca el, fiind baiet, a fost mai tare, iar eu m-am rasturnat cu rotile in sus si m-am ales cu ditamai buboiul, burdusit de sare. Riscurile meseriei :)
Tura era grozava, avea de toate: ceva urcare sustinuta, coborari frumoase, obstacole pe traseu, zone de viteza. Eu una am fost foarte incantata de locul de desfasurare si am tras tare tare sa ajung pe cat posibil printre primele. Surpriza pentru mine a fost ca mi-a si reusit. Iesind a 5-a pe prima mansa, m-am calificat automat pentru urmatoarea. Rezultatul a fost destul de bun - 8 ture facute, intr-un timp de 01:05:13.


Exact in locul asta m-am luat la bataie cu sacii de sare. Ei au castigat pana la urma lupta, dar nu si razboiul :)




Mansa 2
Asta e mansa unde a concurat Andrei iar noi de pe margine l-am motivat cum puteam mai bine - urlete, fluieraturi, imbarbatari, chiuituri - toate zgomotele pamantului ieseau din noi, cei care stateam pe margine de data asta si urmaream razboiul ce avea loc pe traseu. A tras tare si a ajuns la final alb-dalb, ca un mos Craciun de februarie :)

A fost si un incident nefericit in mansa asta, iar pentru o perioada de timp s-a oprit concursul, la cateva minute dupa start - un baiat a pierdut controlul bicicletei si s-a lovit de barnele transversale din lemn, pozitionate pe traseu pentru a spori dificultatea acestuia. Partea buna a lucrurilor a fost ca din cate am auzit, nu s-a lovit foarte tare, iar salvarea, cantonata in apropiere, ca la orice concurs care se respecta, a ajuns imediat la locul cu pricina si i-a acordat primul ajutor. Partea proasta a lucrurilor a fost ca saracul, arata mai rau decat se simtea, iar la urechile mele ajunsese vorba ca a dat cu fata direct de barna. Brrr. Neplacut. Am inteles ca s-a recuperat complet si nu a avut probleme majore.
Ei bine, in urma acestui incident, mansa a doua s-a reluat si s-a desfasurat pe un numar mai scurt de ture, dar in timp suficient cat clasamentul sa se stabilizeze.

Finala
Am fost foarte incantata cand mi-am dat seama ca m-am calificat in finala. Asta si vroiam de la mine, sa trag suficient de tare cat sa ma mai intrec o data cu fetele si baietii din salina. Asta era principalul meu obiectiv pentru concurs si mi l-am atins. Nu l-am atins in schimb pe cel mai complex, pe care mi-l pun la fiecare concurs, indiferent de locul de desfasurare, indiferent de proba la care particip - sa nu abandonez si sa termin concursul, sa nu termin ultima si sa termin mereu in prima jumatate a clasamentului. Ei bine, in finala nu am ajuns in prima jumatate a clasamentului, ci m-am pozitionat pe un loc 6 din 8, cu 5 ture facute, intr-un timp de 37:05:01. Nu rau daca stai sa te gandesti, dar nu suficient cat sa fiu eu foarte foarte fericita. Multumita.



Sfarsit
S-a stat o buna bucata de timp pana la momentul premierii, cat s-au facut clasamentele finale, cat s-a pozitionat podiumul, eventualele bannere, s-au luat interviuri, s-au facut poze si toata lumea era cu gura pana la urechi, fericita de prestatie si multumita de cele traite.
Cred ca 19:00 sa fi fost ceasul cand am purces spre suprafata, pe bicicleta, unul dupa altul, asa cum am coborat.

O zi excelenta!

*


Chiar in prim plan suntem noi, in ordinea aparitiei de la stanga la dreapta: Victor, Andrei, Cosmin iar bicicleta culcata de langa Cosmin e a mea. Eu nu stiu unde eram, probabil in Papua.. adica de ce sa stau la poza, sa am si eu o amintire frumoasa, cand pot sa-mi las bicicleta la poza si eu sa ma zgaiesc la pereti sau cine stie pe unde..

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur