Garboavele 2011 - prima reusita (2)

S-a terminat in sfarsit ultima zi de munca, toata lumea intra in mini concediu... mini concediu imi zic, si-mi rad usor in sine, pentru ca orice poate fi, numai concediu nu. Majoritatea dintre noi pregateste de zor in aceste zile casa pentru sarbatoare, se vopsesc oua, se fac salate de boeuf, sarmale, friptane, ciolane, prajituri, cozonaci si multe alte bunatati pe care le mancam atat de rar. Probabil de-aia suntem noi asa de mancaciosi :). Mancandu-le rar, avem tendinta sa ne imbuibam cand le vedem tronand in mijlocul mesei, castigand astfel cu usurinta doua, poate trei kilograme de extragrasime pe fund si coapse. Materie prima pentru chinul ce urmeaza dupa sarbatori.. :) dar sa ne reintoarcem la povestea noastra, pentru ca nu este acesta momentul propice unei descrieri minutioase a Pastelui, avand in vedere ca nu ne-am terminat inca povestea primei medalii. Mai avem chiar multe de povestit iar epilogul va fi expus intr-un post viitor (datorita tendintei de logoree pe care o prezint in acest moment si care predispune la plictiseala din partea cititorului).

Startul:dupa rapaiala minunata de exact dinainte de start, unde mi-am promis ca pana la concursul viitor voi face un pustiu de bine si imi voi achizitiona cel putin UN tricou de bicicleta (pentru ca precedentul fiind din carpa, mai mult ca logic ca s-a lipit ca un leucoplast enervant de mine, oferindu-mi un inceput de cursa racoros si mai degraba datator de energie - probabil de-aia am si pedalat in disperare.. sa ma incalzesc :)..); revenind ca am deviat din nou, dupa ploaia minunata, am avut parte de un start pe uscat care ne-a mai incalzit putin inima, si au plecat succesiv avansatii:


apoi fetele, care se zaresc intrucatva la finalul filmuletului, si care s-au aliniat cuminti pentru un inceput glorios de pedalat. Daca vreti sa stiti, am intalnit-o si pe Ana, o fire sportiva si foarte vorbareata :D. Vom ajunge si acolo. S-a dat si startul fetelor, iar peste inca 10 minute, au pornit si amatori baieti.





Traseul: Dar cate putem povesti despre evenimentele ce au precedat startului. Prima parte a drumului a fost ok, chiar imi spuneam linistita ca la cat a plouat este foarte bun terenul prin padure. Nu sunt noroaie extraordinare, nu sunt pietre reprezentative care sa-ti cauzeze o pana de toata frumusetea si nici alte probleme majore. Pana in momentul in care l-am vazut pe el in zare. Primul deal. Ma apropiam tiptil de acesta, pedaland cu inima rotunda si plina de voie buna, cand am inceput sa vad victimele. Care mai de care, oprit pe marginea sau in mijlocul drumului, cu mana indesata pana la cot in rotile, angrenajele si furcile sale, pentru a extrage cu mai mult sau mai putin succes noroiul. hm. Macar de ar fi fost noroi. Dar  nu. A trebuit sa fie un lut galben si lipicios care sa se ataseze de absolut orice intra in contact. Stiu ca nu mi-am putut abtine un gand de genul - "unde era lutul asta cand vroiam sa fac niscaiva cursuri de olarit". (pe care sincera sa fiu si acum as vrea sa fac, dar nu gasesc nicaieri...).
Am inceput sa urc dealul, si cu cat urcam, cu atat imi blestemam zilele mai tare. Mergeam trei pasi, alunecam inapoi unu, bicicleta se bloca. Incercam sa o ridic de la sol, dar parca incepuse sa cantareasca cel putin 25 de kile!!! Am pierdut enorm de mult timp la aceasta urcare.. si la urmatoarea daca ma gandesc chiar bine. Dar sa continuam firul povestii. Am reusit si am depasit momentele crunte, am ajuns sus pe coama si da-i prin padure. Alte victime - pene! Am vazut cel putin 5 sau 6 persoane care isi reparau penele, fete si baieti, amatori si avansati. Am inceput sa ma uit la rotile mele. Ma gandeam, ce Dumnezeu se intampla?? Cum fac oamenii astia atatea pene? Cum merg? Pe ce merg? Pe sticla? raspunsul aveam sa-l aflu la final.
Am terminam mersul lejer prin padure, ies fericita la urmatoarul camp - ce-mi  vad ochii - o minunata banda continua si o persoana care indica drumul, de tipul - "nu o vei lua pe plat unde pare a fi un drum molcom si usor de pedalat. Nu. Vezi dealul cela? Pe el iti vei lasa oasele :))" Si cat m-am mai chinuit aici. Pe dealul asta m-a ajuns Andrei din urma. Din punctul meu de vedere asta a fost cel mai crunt. Bineinteles noroi ca la toate concursurile dar LUTUL!! Lutul mi-a scos peri albi si a fost cauzator de nitica febra musculara si escaladarea unor simtaminte nu tocmai potrivite, rezultate cu un val glorios de sudalme. Ce era in gandul meu, numai eu stiu, si bine ca au ramas acolo. Eu port 40 la picior. Pe dealul acesta, cred ca ajunsesem usor la un numar 50, daca curiozitatea-mi m-ar fi facut sa ma opresc si sa ma masor. De jur imprejurul picioarelor, mi se stransese o anvelopa de noroi, mult, lipicios si facator de picioare grele. Alunecam cum se poate mai bine, iar bicicleta nu vroia sa se urneasca nici macar un metru, carata sau curatata. Nu am reusit sa mi-o pun in spate sa o car datorita greutatii. M-am chinuit ca un trol de pestera pe dealul cu pricina, pana mi-a venit o idee salvatoare de tipul zicalei - "daca nu poti sa-l ocolesti, sari peste el". Prin urmare de ce sa-mi car bicicleta sau sa ma chinui sa o curat, cand pot pur si simplu sa o TARASC prin noroi? si asa am facut, iar drumul meu pana in coama dealului s-a injumatatit. Aici sus - checkpoint. Un tip ne nota de zor pe fiecare iar unele voci incepura deja sa se faca auzite - cat mai e? Apai sa mai tot fie.. Dupa o curatare superficiala a angrenajelor, am plecat mai departe. Daca ai si urcat, musai sa si cobori (este o alta dintre vorbele mele), prin urmare dealul care m-a chinuit a avut imediat si o coborare in trepte, lunga si putin abrupta pana jos. Am incercat sa o iau pe bicla dar inca nu mergea nimic ca lumea. Riscam sa raman suspendata in mijlocul coborarii, la un unghi de 45 de grade si apoi sa ma pravalesc intr-o parte, asa ca am luat-o frumos pe jos. Oricum m-am miscat mai repede decat cei pe bicicleta, so.. ce e rau in asta :).
Intr-un final am ajuns jos de unde plecasem cu cateva zeci de minute in urma. "Oribila bucla" tin minte ca mi-am zis in timp ce pedalam pe camp, pe langa sau prin culturile oamenilor. S-a prefigurat un nou deal la orizont dar nu a mai pus atatea probleme ca precedentele..
Nu mai tin minte exact unde a fost primul checkpoint - stiu ca era destul de aglomerat, dar cand am ajuns eu avea de toate - banane, apa. Am insfacat o banana si o sticla de apa. Cu o mana mancam si cu cealalta imi umpleam bidonul si apoi dusa am fost. Nu cred ca am depasit 4-5 minute.
In general drumul prin padure a fost mai mult decat practicabil, marcajul a fost anti-prost (merg pe principiul ca daca EU sunt in stare sa ma tin de el, atunci sigur a fost bun :).. si nu zic asta referindu-ma la propria-mi persoana ca la cel mai prost din curtea scolii la un concurs de orientare.. dar ca idee). Primul chekpoint a fost ok aprovizionat, pe al doilea nu l-am mai zarit in schimb, dar nici nu am avut nevoie de el - bidonul meu era destul de bine dimensionat pentru a stoca suficient lichid.
O alta zona care a ridicat cu adevarat probleme a fost coama aceea de deal, unde vantul avea forta unui taifun de gradul 4. Nu credeam ca la noi in tara poate sa bata vantul in halul acela. Eram pe o fosta strada (la cat era de plina de pamant si gropi, nu-mi inchipui ca intr-adevar este o strada circulata..), in stanga noastra strajuia cuminte padurea, in dreapta, batea vâjul peste o campie mica. Cat m-am mai chinuit si la dealul ala afurisit. Vantul era atat de puternic incat il simteam cum trece prin hanorac si tricou, dandu-mi oarecare frisoane. Ma imagineam facand sarituri cu parasuta si stie toata lumea cum se vad obrajii cand faci acele sarituri. Cam astfel era imaginea mea proiectata in mintea-mi. Am luat-o usor, un pas in fata celuilalt, uite sa ajung pana in piatra aia, sa ajung in dreptul copacului aluia, uite la piatra urmatoare fac o pauza si-mi trag sufletul. Cam asa s-a desfasurat toata urcarea, pentru ca la final, sa dau cu ochii de jandarmii care sedeau inauntru unei masini de dimensiuni considerabile, la caldurica, razandu-si probabil in barba si de fraierii care au venit sa are campurile si sa se munceasca prin padure.. pe biciclete.
In padure, din nou nicio problema. Pedalat in conditii excelente. Stiu ca la un moment dat, am intrat in zona parcarilor, se auzea muzica de finish si mi-am aruncat ochii pe kilometraj.. arata doar 18 km si chiar ma miram pentru ca de obicei stiu ca se pune la distanta anuntata un pic mai mult. Am aflat cat s-a putut de curand ca, in loc sa o iau dreapta spre a ajunge la linia de finish, trebuia sa o iei stanga din nou prin padure, pentru ca mai aveai de indeplinit o bucla mica.
In bucla aceasta am intalnit un tip care merita din punctul meu de vedere locul 1. La nici 100 de metri de cand am facut stanga inapoi in padure, l-am zarit. Era in fata mea, alerga pe langa bicicleta. L-am ajuns din urma repede si am vazut motivul, i se rupsese deraiorul, dar nu vroia in ruptul capului sa se dea batut, atat de aproape, mai era atat de putin. Am stat putin cu el, admirandu-i forma fizica si vointa, am mers ba in fata lui, ba in spatele lui, ca impingandu-l de la spate. "Hai ca mai ai putin" imi ziceam in gand. A alergat tot drumul si s-a oprit pentru doua minute doar in coama unui deal, chinuit de carcei. Aici eu am trecut mai departe dar sunt sigura ca a trecut linia de finish. Daca s-ar fi acordat un premiu special pentru vointa, eu una l-as fi sustinut si cu mana mea i l-as fi dat.
Dupa ce l-am depasit, am mai intalnit un tip, participa pentru prima data la un concurs de ciclism, el fiind fanul motocicletelor si al concursurilor pe motocicleta. Mi-a povestit de traseu, ca i s-a parut super greu. Am schimbat cateva cuvinte, si am luat-o mai in fata. Sper sa nu fi abandonat ideea de a mai participa la concursuri.

Nu am mai mers mult si am ajuns iar in zona de acoperire a muzicii, ultimii indrumatori de la checkpointuri au inceput sa-mi spuna - hai da din pedale, baga tare, esti cred a 5-a sau a 6-a. "Wow" tin minte ca m-am minunat. Stau chiar bine, nefiind obisnuita sa termin atat de aproape de podium. Mi-a mai inflorit vointa si da-i iarasi tare din pedale, inca 100 de metrii, inca 50, 10.. uite-l pe Andrei strigand, "hai Oana hai".


Finish: si am trecut din nou pe sub linia de la care am plecat. Totul s-a terminat brusc si in afara de cei pe care ii stiam din grupul meu, in rest nu m-a aplaudat nimeni  :(.  Este foarte dragut simtamantul pe care il ai cand termini si vezi ca la final sunt si alti biciclisti sau persoane din public care te aplauda. Simti intr-adevar ca termini un lucru la care ai depus un anumit efort, este rasplata ta. 
M-am intors la Andrei, Cosmin si Andrei. Abia terminasera si ei, ii mai aveam pe Victor si pe Andreea de recuperat. La problemele care se preconizau la Victor, ne-am stabilit sa ne ducem la masina, sa incarcam bicicletele deasupra, sa ne schimbam si pe urma sa-i asteptam la sosire, drept pentru care asta am si facut. Dupa ce am terminat toata treaba, ne-am indreptat spre locul de sosire, locul de luat masa si in acelasi timp locul premierii. 
Cu bonurile de masa, cu portofelul cu bani in buzunar, ne-am asezat la coada de mici. Am stat jumatate de ora, pentru a ne da seama in final ca.. nu ne miscam din loc. Ok.. mi-e foame. Nu mi-am luat mancare de acasa, mergand pe premisa ca se va da un mic la final (cu care mai mult ca sigur ca nu ma voi satura) si ca voi avea posibilitatea sa-mi si cumpar ceva de-ale gurii. Burta mea cel putin incepuse sa scoata cele mai grozave triluri de care este in stare, guitzand si imboldindu-ma periodic, ceva de genul:  -->

Andrei s-a dus in fata sa vada ce se intampla. Nimic deosebit, doar nu existau suficienti mici pentru cererea oamenilor. Of. Hai inauntru ca poate comandam de acolo ceva, un sandvici, o pizza, orice. Intram, mergem la cei de la bar, un suc, o ciocolata calda si "de mancare ce aveti? Pai mici.. A super. Pai vrem si noi atatea portii. Se cumpara de afara", vine raspunsul sec. "OOk.. Altceva de mancare? Nu."
PE BUNE??? FEED ME-ul din stomac urla mai tare ca nicicand.
Prin urmare, partea cu mancarea - un mare minus. Orice as fi cumparat, chiar si pufuleti, si nu ma dau in vant dupa ei. 
Dupa acestea, a venit randul premierii..
  
De ce nu mi-a trecut prin minte sa ma uit la clasamentul provizoriu: dupa o perioada de timp, in urma trecerii mele glorioase pe sub linia de finish, se pare ca s-a afisat undeva in zona aceea clasamentul provizoriu. Eu una nu l-am vazut, pentru ca daca l-as fi vazut as fi stat fericita la premiere, uitand de foame, de frig si alte asemenea detalii nesemnificative. Aici iarasi un minus pentru intarzierea cu aproximativ 2 ore a premierii. Imi place sa stau la finalizarile concursurilor, sa-i vad pe toti cei care au muncit mai mult ca mine pe traseu cum le sunt recunoscute meritele. In cazul acesta, lipsa unei cazari pentru a ne odihni peste noapte in Galati, foamea ce atinsese cote paroxistice si frigul care imi intrase mie in oase ne-au facut sa plecam inainte ca toata tarasenia sa inceapa.

Intalniri: Aici la final am cunoscut-o pe Ana, care ne povesteste tot felul de intamplari de la concursuri si sesiuni de antrenament pe blogul ei. Mi s-a parut putin cunoscuta, dar nu stiam de unde sa o iau. M-am uitat o data.. mi-am lasat mintea sa lucreze. M-am  mai uitat o data.. iar am mai stat nitel pe ganduri. Si intr-un final a venit ea, am facut cunostinta si am inceput sa vorbim :). Din pacate a abandonat, dupa N pene facute in vreo 4 sau 8 kilometri, a ramas fara camere de schimb. Aici am inteles si eu de ce erau atatea pene pe traseu. Se pare ca padurea este plina de un soi de planta cu spini grozavi, spini ce aveam sa gasesc si eu la sosirea acasa implantati ca la piercing in cauciuc, numai ca mie mi-au perforat doar crampoanele, ceilalti avand nenorocul sa aiba gauri in roti..
Tot aici l-am intalnit si pe Daniel Sardan, unul din organizatorii Prima Evadare (concurs pe care il asteptam cu nerabdare). 

Drumul de intoarcere: Lung si cat se poate de vorbaret. La cat paream cu totii de obositi, m-am gandit sa-i vorbesc incontinuu lui Andrei, sa nu-l vad ca-l apuca somnul si incepe sa-mi sforaie la volan. Am ajuns relativ repede in Bucuresti, i-am debarcat pe toti la casele lor cu rucsaci si biciclete innamolite iar la final, ne-am retras in casuta noastra. Somn usor. 

Comentarii

  1. Nu inteleg, pana la urma ai luat podiumul?? Ca nu ai mai spus... :(
    "Se pare ca padurea este plina de un soi de planta cu spini grozavi", asa la final am aflat si eu ca aceste plante se numesc salcami de fapt.

    RăspundețiȘtergere
  2. Deci pana la urma ai luat podiumul? :D
    Si planta aia cu spini grozavi, se numeste salcam (la sfarsit mi-au spus si mie ca traseul a fost plini de salcami). Culmea, eu nu i-am vazut...

    RăspundețiȘtergere
  3. asa! am revenit :D
    am luat podiumul pana la urma, la peste 25 de ani :X:X:X:X:X:X:X:X e prima mea medalie si a ajuns acasa cu cateva zile inainte de Paste :X:X:X:X:X:X:X.

    cat despre salcami... la fel ca si tine, cred ca s-au ascuns ochiului meu ager. si in plus... ce naiba faceau salcamii pe jos si-n rotile mele/tale???

    RăspundețiȘtergere
  4. Felicitari atunci! La cat mai multe medalii, si sper sa fie cat mai multe concursuri cu categorii de fete pe varste, nu doar Opening Feminin.

    RăspundețiȘtergere
  5. sunt cat se poate de acord!!! e foarte naspa ca majoritatea sunt feminin open. si nu spun asta doar de forma.. pentru ca nu poti sa compari o tipa de 19-20 de ani, cu una de 35, 40, 50.. etc. si majoritatea competitiilor sunt cu feminin open :((

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Atentie! Ma dau cu parerea:

Postări populare de pe acest blog

De ce am renuntat la serviciile medicale Sanador

Pe unde ne-au purtat picioarele - Gaesti

Buzau - Lopatari si retur