Tura de vineri

Cred că totul pleacă de la mobilizarea de dimineață. Dacă nu reușești să te compui încă de la primele ore ale dimineții, cu greu pornești apoi să faci ceea ce ți-ai propus. Iată că totuși vineri, în prima zi  liberă a anului, am izbândit.

Voiam să fac într-o singură zi tot ce se putea face - administrative, puțină muncă de birou, puțină plimbare cu bicicleta, ce să mai zic! Tot! Așa că ora să se fi făcut aproape două când în sfârșit am ieșit din casă.
Soarele fusese atrăgător încă de când a făcut ochi de după blocurile din Dristor, dar na! oboseala din timpul săptămânii, treburile, pregătirea bicicletei și tabieturile de zi cu zi te țin în general captiv până la ore mai înaintate. Trebuia să mă întâlnesc și cu un amic să îl rezolv cu o urgență așa că nu am zăbovit. Cum le-am văzut pe toate gata, am ieșit val-vârtej pe ușă cu tot cu bicicletă în spate, urmând să vină și Claudiu în scurt timp.

În primul rand mi-am uitat casca. Dacă îți vine să crezi. 😐 Nu făcusem bine primii pași pe scări când mi-am dat seama că este ceva în neregulă. Parcă nu se încheiau toate așa cum eram eu obișnuită. După încă vreo doi pași (pe la jumătatea scărilor pe care trebuie să le cobor, pentru că blocul meu nu are lift până la ultimul etaj întrucât motive!) am realizat că nu am casca pe cap și îmi adie vântul prin plete. Adevărul este că am stat pentru o secundă locului, într-un picior cum mă găseam și în echilibru precar (abia îmi transferasem greutatea corpului de pe o scară pe cealaltă, implicit de pe un picior pe altul). Mi-am pipăit căciula și mi-am dat seama că așa e.. Întoarce-te pe călcâie și mai încearcă o dată. Tot cu bicicleta în spate. Că doar unde o lăsam acolo la mijlocul drumului. Dau buzna în casă, îmi caut casca, o îndes pe cap și ies pachet de nervi deja.

Nervii (interiori evident, pentru că la exterior nu transpărea nimic, eram aproape un munte de calm. Poate! 😜), veneau și de la faptul că îl încurcam pe amicul ăsta al meu și deja trecuseră zece minute de la ora la care spusesem că o să fiu prezentă unde ne stabiliserăm noi. Am trecut pe lângă el fără să îl văd, am făcut roată niște blocuri și iată-mă la locul de întâlnire. Apare și omul despletit tot, îmi zice un "ai trecut pe lângă mine" sfârșit. Ah, super! Îmi ieșise în întâmpinare să ne găsim mai repede. Nu s-a întâmplat. În sfârșit!

Plec de acolo și dau să mă întorc spre zona metroului. Decid că cea mai bună variantă este să dau roată câteva blocuri și să respect astfel regulile de circulație și sensurile unice din zonă. "Hai fată că te calcă bicicleta!" - două pupeze mici mergeau pe mijlocul străzii ascultând muzică tare la telefon. Nu, nu era să le calc. Da, m-aș fi amuzat să se împiedice, pentru că mergeau împrăștiat și brambura, dar eu mă deplasam și foarte încet și foarte prevăzător, deci nu intra în discuție acest aspect.

Ajung la metrou. Ajunge și Claudiu și ne punem în mișcare spre traseul care pleacă din Pantelimon de la Cora, pe o clasică de Brănești extinsă. Ei și de aici începe epopeea. Am început cu vreo zece șoferi de duminică (și nu numai) care ne-au tăiat calea pe rând, unul mai la limită ca celălalt. Prin Voluntari l-am găsit pe cel mai inteligent, unde am avut și ocazia să pun o frână mai serioasă, bine că îmi funcționează frânele, că de senzații tari nu duc lipsă. Eu pe banda unu. El pe banda doi. În douăzeci de metri, stradă la dreapta. Depășește pe stînga, trece cu viteza puțin mai mare ca a mea, dă de volan dreapta și încetinește brusc. Frână și eu, frână și Claudiu, un pic de degete rășchirate prin aer, morțișori cu lapte și alte vorbe de duh, poliție pe toate sensurile o intersecție mai în față, nimeni nu vede nimic, tragem aer adânc în piept și continuam drumul spre unde aveam treabă.

La un moment dat am făcut dreapta și am lăsat traficul în urmă. Și iata cum ni se deschidea în față liniștea de lângă București. Mașinile rare și foarte rare, copaci, câmpuri și culturi de toamnă, localități liniștite, totul bine. Până la prima haită de căței. Să fi fost vreo cinci-șase urși, pufoși bine (nu grași, ci cu multă, multă, multă! blană), cu dinții la vedere, alergând după noi cu o viteză deloc confortabilă pentru starea mea de bine. Partea bună a lucrurilor este că aleargă ei ce aleargă, dar nu pot susține o viteză ridicată pentru un timp îndelungat. Prin urmare, la un moment dat ajung și ei la concluzia că nu are rost să consume atâta energie fără să aiba parte de un pic de satisfacție la final.

Am mai mers puțin și iată cum vântul, care până atunci nu se făcuse simțit (au și blocurile din București influența lor pozitivă), a început măre să bată din față. Și așa a continuat până când am intrat din nou în București, după ce am terminat noi bucla de Brănești extinsă. Adică vreo douăzeci de kilometri încheiați. Lovely!

Prima pauză am făcut-o în intersecția din Brănești, e un sens giratoriu acolo și magazine pe toate laturile, deci ai de unde alege. Un suculeț rapid, o întindere că mai amorțești în șa, o poză-două și oameni care se holbau la tine (evident!) ca de fiecare dată (mă întreb dacă o să se piardă vreodată treaba asta cu holbatul.. ). Nu am pierdut mult timp. Chiar dacă afară erau vreo doisprezece grade așa, temperatura asta primăvăratică se găsea îndeosebi la soare. La umbră, gradele erau ușor reduse, prin urmare și frigul se instala în oase mai rapid. Iar când și stai locului, procesul se desfășoară mai rapid. Am plecat în maxim zece minute.

Am prins și o barieră. Ne-am bucurat de trecerea unui marfar. Cel mai tren lung..
Ce să mai zic..😤

Traseul ăsta este plat. Cu vreo câteva excepții - vreo două pasarele exact la ieșirea din București până în Afumați și încă o urcare prin mijlocul Brăneștiului, în rest totul este de un plat minunat, bun pentru antrenament, excelent pentru ieșirea din iarnă. Dar cum nu am ieșit încă din iarnă, nici tura de vineri nu a fost un antrenament. Dar a fost în schimb o plimbare bună de care aveam nevoie.

Dacă vrei să încerci varianta asta de rută, găsești aici traseul.


Încă o zi în care nu am cunoscut plictiseala. Observ că este suficient să ies din casă și lucruri se întâmpla cu nemiluita, de toate felurile. La naiba! este suficient să deschid ochii dimineața, să trag aer adânc în piept și să las timpul să-și facă de cap. Și este bine! 😍
Să ne biciclim sănătoși!