Povestea plopilor albi de la Șotânga

Sâmbăta trecută am fost la o acțiune de voluntariat alături de TED Adventure și de Plantăm fapte bune, tocmai la Șotânga în județul Dâmbovița. Recunosc că nu auzisem până acum de această comună, aflată la o distanță relativ mică de Târgoviște, oraș frumos pe care l-am vizitat de câteva ori pe două roți sau în alergare.

Nu știam la ce să mă aștept. Nu cunoșteam zona pentru că nu mă mai aventurasem prin partea locului niciodată și drept să-ți spun nici nu mai participasem în trecut la o plantare organizată. Da, am mai înfipt un copac în pământ acum mult timp, dar asta s-a desfășurat în grădina unei case, la șes, într-un substrat moale și afânat.

Era dezolant. M-am urcat alături de Claudiu aproape de culmea dealului care fusese repartizat către TED Adventure și echipei lor, la granița de sus a lotului. Priveam de jur-împrejur și în afară de arbuști solitari și puieți nu mai înalți de un stat de om, altceva nu prea zăreai în jur. Se mai vedea câte un arbore ceva mai răsărit, dar rara avis (pasăre rară)! În rest doar dealuri pleșuve. Defrișarea pusese stăpânire pe cât cuprindeai cu ochii dimprejur, drept pentru care nici pământul nu a mai avut răbdare și a luat-o la vale. Masiv!

Stăteam amândoi aproape de culmea dealului și pășeam cu atenție pe corpul alunecării, o sumedenie de ridicături pronunțate ce ieșeau de sub smocurile de iarbă rară și printre fisurile adânci ce străbătuseră hulpave pământul. Tot versantul era afectat.

Ne-am luat fiecare câte o lopată sănătoasă, o pereche de mănuși și ne-am pus în cap să ne îndeplinim planul de 20 de copăcei sădiți per echipă (fiecare echipă era formată din două persoane). Cum a mers treaba zici? Să spunem doar că am văzut cum planurile noastre se încalță cu șoșonii de alergare și-și fac vânt pe valea sâmbetei cu toate visele noastre de îndeplinire a targetului, exact în momentul în care am înfipt prima lopată în pământ. Bine! Înfipt e mult spus. Am zgâriat suprafața, iar lopata mai să-mi ricoșeze drept în plină figură. Exagerez evident, dar nu sunt chiar așa departe de adevăr. Pământul era atât de tare cum nu-ți poți imagina. Mi se părea că încerc să fac o gaură prin betonul din fața blocului și mă gândeam cu jind la cât de bun ar fi fost un târnăcop în condițiile date. Unul din noi să dea cu târnăcopul și să desțelenească solul, iar celălalt să evacueze ce s-a desprins. A fost un adevarat chin să sap prima groapă, astfel încât să respect un set de condiții minime de calitate – măcar treizeci de centimetri adâncime/lățime, cât să aibă loc să se prinda noul puiet ce-l puneam și speram să prindă viață la primăvară.

La a doua groapă lucrurile au mers mai cu spor. Nu știu dacă a fost doar ambiția sau chiar a fost terenul mai aerat, mai „pufos”, dar parcă s-a înfipt mai ușor cazmaua aia. Planul B a fost simplu și ne-am ținut de el până la final – întâi săpam vreo două-trei gropi, mărunțeam pământul scos și-l pregăteam și abia apoi puneam câte un copăcel, să nu stea prea mult cu rădăcina la aer, la uscat. Și am făcut echipă bună. Într-un final, nu ne-am îndeplinit ținta de douăzeci de copăcei. La naiba, nu am reușit nici măcar jumătate, dar știm sigur că pentru fiecare dintre cei nouă puieți plantați, am trudit ceva, cât să facem niște gropi ca la carte, să mărunțim pământ suficient și să îi acoperim bine să le fie cald rădăcinilor la iarnă.

Eram încă sus pe deal când grupul s-a strâns de pe unde era împrăștiat și s-au făcut ultimele poze, cele de final de plantare. Noi înca mai aveam fiecare câte un copăcel de îngrijit așa că am mai zăbovit puțin, cât să-i îndesăm pe respectivii în noua casă. Surpriza a fost să ne găsim și noi totuși în poza de final 😊.

Au urmat o porție sănătoasă de sarmale, o friptură gustoasă, un castravete murat și o plăcintă cu mere, vorbărie cât cuprinde, zâmbete și voie bună și toate astea au pus într-un final capac trudei de peste zi, așa că drumul spre casă a fost mai degrabă sforăit cu poftă, decât cu căscat ochii pe geam afară.

Și-am încălecat pe-o șa și am plantat nouă plopi albi așa.

Sursă poze.