RoRRtY in Ianuarie

"În viață, orice s-ar întâmpla, important este să treci peste." 

Gică, șofer de buldozer

*

Ne-am înscris la #RoRRtY la începutul lui 2018 și chiar în penultima zi a Gerarului am făcut brevetul de 200 de kilometri, minimul pentru completarea ăstei serii de ture de anduranță.

Am avut noroc de vreme bună de ianuarie primăvăratic, cu vreo 15 grade maxima în termometre și ocazional câte un vânt din spate. Asta când nu bătea din față. 😔 Am avut vânt din față, din lateral dreapta, din lateral stânga, față dreapta și față stânga, iar când lucrurile începeau să surâdă și pe strada noastră, mai adia nițel din spate.

Orice tură vine musai la pachet cu o serie de evenimente notabile și crede-mă când îți zic că și #RoRRtY de ianuarie a avut destule.

În primul rând, întâlnirea de la La Partid cu cei doi Cristi și Mexicanul, în condițiile în care noi credeam că suntem singurii moțați care si-au luat liber în bună zi de marți, în mijlocul săptămânii, pentru a se da cu bicicleta. Uite că nu eram și ne-am adunat cu toții în jurul mesei să ne bucurăm de ciorbele în pâine și citronade, limonade și ghimbirade delicioase. 

Și cum nu poți merge la La Partid fără să pleci de acolo rostogolindu-te de-a dreptul, ei bine nici de data asta nu ne-am abătut de la obicei și când terminarăm de înfulecat, ei bine, numai de făcut încă 140 de kilometri călare nu ne mai ardea. Dar pofta vine mâncand, doar știi vorba cea bună.

Am plecat într-un final, pe la vreo 40 de minute după băieți. Întâi mai greu, apoi pedalând din ce în ce mai vârtos, dupa cum bătea și vântul. Nu am avut parte de niciun eveniment în trafic și chiar pot spune că pentru tura asta, mai toți șoferii s-au purtat cum se cuvine - au acordat priorități, ne-au ocolit pe banda cealaltă sau ne îmbărbătau cu vreun claxon șugubăț.

Mai puțin un chiftel de camion care a ținut morțiș să nu depășească marcajul de centru, chiar dacă putea conform regulilor de circulație, în schimb a mers atât de aproape de noi, că mai că am avut impresia că vrea să-mi ia locul pe bicicletă. .... invidios! Asta a fost o situație neplăcută. În rest, jos pălăria. Ori au învățat toți să conducă, ori toți au devenit bicicliști. 😂

Nu pot spune că ne-am ținut numai de treabă și că am pedalat susținut pe toată durata traseului. În niciun caz. Am mers cum ne-a tăiat capul și cum ne-a lăsat vântul, în ideea că odată și odată tot o să ajungem noi și la final.

Am mers fără evenimente notabile până în Urziceni. Când am pus roata pe aste pământuri, era încă lumină. Ne-am oprit la benzinăria de la giratoriu, chiar la ieșirea din localitate, în ideea că ne putem schimba aici și eventual puteam începe să pregătim și luminile de drum, nu de alta dar iarna e ziua atât de scurtă și de enervantă, că pare că abia ai făcut ochi de dimineață și iar trebuie să pui capul molcom înapoi pe pernă că a venit noaptea. În sfârșit! Am stat vreo jumătate de oră pe aici, ne-am schimbat, am mai ronțăit câte ceva și apoi am plecat mai departe.

Mare mi-a fost mirarea să constat că traseul avea o porțiune de câțiva kilometri pe E85. Eu de drumul ăsta fug ca dracul de tămâie. Nu-mi place cu mașina, darămite cu bicicleta, iar dacă am posibilitatea, îl ocolesc pe la zeci de kilometri depărtare. Apăi iată că de data asta așa s-au nimerit lucrurile că a trebuit să mergem pe el de la ieșirea din Urziceni și până la 201A, drumul care dă spre localitatea Moldoveni.

Mai să ratăm ieșirea! În virtutea inerției și în dorința de a străbate cât mai rapid porțiunea asta urâcioasă, era să ratăm punctul de intersecție din care trebuia să ne schimbăm direcția. Nu am depășit mult, câteva sute de metri. Ne-am întors frumos, iar momentul în care am pășit pe drumul secundar a fost urmat și de răsuflul meu de ușurare.

Doar temporar.

Cum mă găseam eu în plină relaxare la gândul că nu mai era mult din traseu, în timp ce treceam prin apropierea unei pădurici de la intrarea în localitatea Moldoveni, îl zăresc cu coada ochiului și bine conturat de razele lunii și picul de lumină rămasă de la apus, pe Dânsul.
Aveam un moment de liniște, în care nu mai pălăvrăgeam cu Claudiu, ci pur și simplu dădeam din picioare, mânată fiind de ideea cearceafurilor calde de acasă.

Dânsul stătea chiar unde se termină pădurea, la vreo doi-trei metri distanță de ultimii copaci, iar lumina bătea în așa unghi cât să-i scoată în evidență portul falnic, poziția mândră și, într-un fel straniu, acel fel de aroganță pe care o găsești în anumite sălbăticiuni. Era un frumușel de mistreț, mare cât o zi de post, la o distanță nu mai mare de vreo 200 de metri de noi.

"L-ai văzut pe ăla?" îl întreb eu pe Claudiu, cu vocea ușor sugrumată de emoție. "Acolo la marginea pădurii".

Grăsanul stătea bine înfipt în toate cele patru picioare și pentru câteva secunde am avut impresia că o s-o rupă la fugă după noi.
Știi sentimentul ăla când simți în stomac că inevitabilul se va produce în orice moment? Eram acolo!

L-a văzut și Claudiu. Și uite așa legenda spune că toropeala în care picasem după ce am ieșit de pe E85 a dispărut cu totul, lăsând loc unui zel nemaipomenit și unei viteze de invidiat. După un timp, am trecut peste.

Când am intrat efectiv în Moldoveni, totul părea oarecum părăsit, nu tu suflare omenească sau de cățel, lumină sau foc în curte. Bine măcar că impresia asta nu a durat mult. Drumul a cotit ușor spre stânga, ocolind pădurea și pășunea din fața-i, iar ochii noștri au rămas tot aruncați din când în când spre spate, ca atunci când vrei să fii sigur că nu te urmărește cineva.

Pe toată porțiunea rămasă până la final, localitățile s-au succedat aproape una după alta, iar după întâlnirea noastră nu puteam decât să mă bucur.

Am mai făcut o oprire de vreo cincisprezece, poate chiar spre douăzeci de minute la penultimul punct de control din Maia, unde am și ronțăit diverse și am făcut și hidratarea cu Fanta 😜și apă. De aici a mai fost numai un pas până la final, unde am sărbătorit cum se cuvinte cu câte o porție de cartofi prăjiți, hamburger și diverse alte bunătăți de la Savi, la care nici nu mă pot gândi fără să mă apuce foamea din nou.

A fost bine. S-a simțit bine pentru prima tură a anului. Spatele a țipat nițel spre final că deh! statul la birou pentru cele opt ore plus pe zi își spune cuvântul, dar lucrurile s-au petrecut mai bine decât mă așteptam.

Să vedem ce ne rezervă acum februarie.
Ah! Traseul îl ai aici.

💖