Bike 2 work

Miercuri, 9:25 dimineața. E momentul la care am început să scriu, puțin peste ora de vârf. Sunt în întârziere la serviciu și mă jur că tot Bucureștiul pare că s-a revărsat la metrou.

În mod normal merg cu bicicleta la muncă. Naveta zilnică. Sunt vreo șase-șapte kilometri pe care îi mai lungesc ocazional, când am chef de puțină plimbare sub clar de soare/lună iar weekendul nu se zărește încă la orizont, sau am de ajuns rapid prin nu știu ce colț al urbei.

Au început să fie mulți ca mine. Îi văd zilnic în trafic, pe banda cealaltă sau în rând în fața mea la semafor, așteptând un eliberator verde care pare să nu mai vină.

Mulți merg cu MTB-uri cu coarne largi, greu de manevrat printre mașinile înghesuite unele în altele ca puii de găină. Tot mulți sunt și cu bicle de oraș, cu coșuleț în față, portbagaj, sau cu pliabile. Mai rar întâlnesc cursiere suple și fixie-uri, fiecare cu ce are. Iar varietatea este bună.

Îmi plac în mod special cei care se ferchezuiesc înainte să iasă pe ușă cu bicicleta în brațe, femei sau bărbați, și-și pun fuste înflorate (fetele), eșarfe generoase (și fetele și băieții) sau pălării interesante (băieții). Mustețile sunt des întâlnite. Și barba stufoasă la fel.

Dar am cam deviat. De la ce m-am luat? De la naveta zilnică cu bicicleta.

O prefer fie iarnă, fie vară, în locul oricărui alt mijloc de transport în comun, și-mi crește inima de bucurie când văd că se înmulțesc pe zi ce trece și cei care optează pentru acest mijloc de transport alternativ.

Mă uit la metroul în care sunt bine îndesată și care începe să aibă din ce în ce mai multe avarii și mă bântuie gândul că acesta este cel mai eficient mijloc de transport în comun de pe la noi, după cum sublinia nu știu ce față publică mai zilele trecute.

Prefer bicicleta. Cu tot traficul sufocat și sufocant, tot ajung mai repede unde am nevoie, bineînțeles cu respectarea tuturor regulilor de circulație. Stau la semafoare și dau prioritate la trecerile de pietoni. În treizeci de minute ajung în aproape orice colț al orașului, fără prea mult stres și grijă pentru probleme existențiale precum "unde mi-aș putea parca mașina". Nu am mașină. 

Nu aș avea ce face cu o mașină în oraș, mai ales că mă mișc mult. În fiecare zi mă vezi alergând pe undeva, pentru serviciu sau personal. Îmi place să rezolv lucruri, așa că am nevoie de o bună mobilitate urbană. O obțin prin bicicletă, prin mersul pe jos, cu metroul sau RATB-ul. Îmi sunt de ajuns. Nu merg zilnic cu metroul sau RATB-ul, dar când am nevoie să le folosesc, știu că trebuie să plec din timp (sau foarte din timp) astfel încât să ajung la ora stabilită în punctul x sau y. Nu sunt mulțumită de ele, de frecvența lor, de condițiile din multe din acestea, dar sunt relativ acceptabile pentru ce am eu nevoie.

Cu bicicleta ajung mult mai repede, fără să fie nevoie să plec cu orele înainte, dar asta doar dacă aleg să merg cu Claudiu, pentru că locuri de lăsat bicicleta în siguranță pe la instituțiile publice nu prea sunt. Noroc cu câte un paznic care începe să mă mai cunoască, probabil ca pe "tanti aia excentrică care-și retraiește copilăria" la treizeci și ceva de ani. Poate că așa a fost la început. Acum este parte din rutina mea zilnică, atunci când am vreme bună, fără ploaie sau ninsoare. Am ajuns să nu mă mai pot separa de ea.

Pentru mine, naveta zilnică cu bicicleta și un serviciu cu oameni open minded care-mi oferă un spațiu sigur de parcare și posibilitatea de a face un duș dacă am/simt nevoia, este mană cerească.

Nu sunt așa mulți cei ca mine, dar promit că încep să fie. Pentru ca îi văd pe toți ceilalți bicicliști dimineața în coadă la semafor, cum fac naveta la muncă.

Și mă simt bine 😊.