Nucsoara

A fost o experiență frumoasă și tura de la Nucșoara. 

Eveniment la a patra ediție, noi abia la prima participare, nu de alta dar parcă tot timpul s-a găsit altceva de făcut în exact ziua cu pricina. Nu și anul ăsta. 

Greu îmi pare ca în zi friguroasă de toamnă să te trezești cu găinile devreme, la patru dimineața, când până nici soarele nu a mijit încă pe cer, ce să mai vorbim de existența unui firav val de căldură cât să pună sângele în mișcare. 

Adaugă la asta puține ore de somn peste noapte și o săptămână relativ plină de activități la serviciu și în viața personală. Cu toată morocăneala mea, adevărul este că am avut parte de o zi excelentă.

Când am ieșit pe ușă afară, vremea îmi ținea isonul (mai trebuia doar să tune și să fulgere). Ploaia începuse să-și facă timid simțită prezența din momentul în care m-am urcat pe șa în fața blocului. Cam tot pe atunci (sau poate puțin mai devreme în timp ce vorbeam cu Bogdan dacă ne vedem cu toții la Piața Muncii sau ba, să biciclim împreună) ne-am gândit că am putea lua metroul până la Gara de Nord, să nu ne facă praf ploaia și mizeria de pe străzi chiar așa de la început, înainte să gustăm din bunătățile turei. Nu că nu ne place noroiul și praful urbei, dar să păstrăm aceste beneficii tegumentare pentru mai târziu, măcar din Curtea de Argeș.

Spre binele nostru al tuturor, nu a fost cazul de ploaie isterică. Doar câte un strop răzleț, unul pe ici, altul pe colo, cât să se umezească puțin caldarâmul, să te umpli de nervi dacă ți-ai spălat cumva bicicleta în prealabil și ai ales să mergi pe ea până unde ai treabă. În cazul nostru, comoditatea a învins.

La ora aia așa matinală, metroul era aproape pustiu și a mers strună. Fără opriri între stații, fără întârzieri, doar noi, garnitura de tren și tunelurile întunecate.

Ne-am prezentat la locul de întâlnire din fața tabelei de plecări-sosiri din Gara de Nord, unde se strânseseră și ceilalți roată și-am mai avut timp doar cât să ne salutăm cu toții și să ne vedem care-cum suntem și apoi repede-repede spre vagonul dedicat nouă.

Și da! am avut un vagon întreg de care să ne bucurăm, oameni cu mașinăriile noastre uimitoare.

copywrite Dragos Dumitrescu

Vagonul a fost unul de tip săgeată, fără spațiu prevăzut pentru astfel de ieșiri organizate, dar pus totuși la dispoziția noastră din bunăvoința CFR. Faptul că nimeni altcineva în afara noastră nu a putut urca la bord, a fost un plus pentru ca am avut posibilitatea să stăm relaxați, să moțăim sau să ne plimbăm dintr-o parte în alta a vagonului, fără grija obiectelor personale. Pentru ca eram strânși acolo doar prieteni. Și-a fost grozav.

În Pitești vagonul nostru a fost schimbat și atașat unei alte garnituri care mergea spre Curtea de Argeș. Manevra s-a desfășurat cu tot cu noi înăuntru, în timp ce le făceam cu mâna în glumă a plecare celor care ieșiseră la fumat pe peron, sau care ajunseseră aici cu propriile mașini de prin împrejurimi.

A fost tare plăcut tot drumul. Am vorbit, am râs, am mai povestit puțin, am adormit, s-au purtat discuții interminabile despre biciclete, piese de biciclete, trasee, călătorii extraordinare și tot felul de întâmplări legate de sportul ăsta frumos.

Mecanicul de tren ne cam plăcea.

Din Pitești de unde s-a schimbat garnitura, după ce și-a făcut manevrele cu vagonul dintr-o parte în alta, a tot schimbat cu noi câte o vorbă două. Când am ajuns în Curtea de Argeș, a coborât și el și ne-am făcut o grămadă de poze împreună, că așa grozăvie nu mai văzuse. Apăi vino!

Tot aici, după ce ne-am dezmeticit de pe drum, ne-a luat în primire un grup din zonă, care pare-se că a facut o tradiție ca atunci când se ține tura de la Nucşoara să vină și ei alături de grupul mare.

Pornirea pe traseu s-a făcut chiar din curtea gării, dar nu înainte să ne facem cu toții obișnuitele poze de grup.

copyright Marius Dobre

Ne mișcam încet, pe la vreo 20-22 și maxim un 25 de kilometri pe ora și nu neapărat că s-a început cu o urcare ușoară, ci pentru ca toți să aibă posibilitatea să se țină întrucâtva de grup. Nu s-a reușit în totalitate dar nu a fost bai mare. Vorba aia, ce nu te omoară, ori îți călește caracterul, ori îți face foame!
Am mers foarte puțin pe șoseaua principală pe DN7, pentru ca la un moment dat să facem dreapta pe DN73C și să o ținem așa cale de câțiva kilometri buni tocmai până în Robaia. Un drum județean ne-a fost apoi călăuză, până imediat după Brădetu, unde am avut și prima surpriză offroad.

Au fost foarte multe opriri, cel puțin în prima parte, până în Nucșoara și asta pentru că am tot avut nevoie să regrupăm cârdul de bicicliști împrăștiați cât era șoseaua de lungă și să încorporăm alte și alte persoane venite din împrejurimi. Și cum tot ai nevoie de puțin timp să mai schimbi ceva impresii și o vorbă de bun venit, au fost ceva momente de stat.

Am reușit într-un final să ne strângem toate grupurile - atât cel pornit cu trenul din București, cât și cele din zonă care ne-au venit în întâmpinare. Adevărul e că a fost ceva special. Să te aștepte o serie de oameni pe care nu-i cunoști, nu i-ai mai întâlnit și nici nu știi dacă-i vei mai întâlni în viitor doar să bicicliți împreună câteva ore, "feels warm and fuzzy on the inside".

Traseul nu pune piedici foarte mari. Există două porțiuni offroad care ar pune ceva bețe în roate unei cursiere - undeva între Bradetu și Gruiu și apoi cea de lângă mânăstirea Corbii de piatră. Prima are și o urcare ceva mai vârtoasă și e grozavă pentru MTB. Scoți nițel untul din tine, alături de un plămân, ficatul și splina, că după ce o urci pe asta nu mai ai nevoie de ele sigur.

Evident că exact pe secțiunea asta cea mai abruptă au stat și pozarii turei, doar doar te-or prinde pe picior greșit când tu faci push bike în sus la deal. Unii au urcat pe bicicletă toată porțiunea, alții au împins bicicleta la deal, că doar nu eram la concurs și nici să faci pe viteazul nu era cazul. Ne-am hăhăit ca niște capre și ne-am făcut poze. Unii dintre noi mai norocoși (yours trully) au avut parte și de puțin ajutor extern nesperat pe o mica porțiune de urcare. (multumesc Mihai pentru împins).

copyright Mihai Deneș

Și dă-i și urcă și dă-i și urcă. Am făcut aproape toată porțiunea în șa, semn ca MTB-ul nu se uită până la urmă, m-am enervat teribil când a trebuit să scot piciorul din clips și apoi mai prinde-l dacă mai poți (aici a fost și o scurta împingere la deal). Dar și când am ajuns în vârf și ne-am dat drumul la vale. Ehehe!! Claudiu a zburat instantaneu. Eu am făcut o singură poză și apoi m-am luat să-l prind pe nebun din urmă.

Câteodată îmi doresc să am un aparat de fotografiat încorporat în retină, astfel încât să-mi pot imortaliza acele cadre superbe, cu lumina perfectă, compoziția ideală, culorile uimitoare pe care le văd, în timp ce roțile bicicletei se învârt cu viteză și gura se întinde într-un zâmbet din ala de-ți ocupă toată fața, dintr-o parte în alta a urechilor. Cum să te oprești să faci poza în timp ce te dai la vale!? Zău așa! Solicit pe-aceasta cale inventarea aparatului de care vă zic. (Claudiu bate apropouri în surdină să-mi pun în funcțiune GoPro-ul..😜 eu mă fac că nu pricep..)

O pauză ceva mai lungă de regrupare și relaxare a fost chiar lângă lacul Nucșoara, pe strada Nucșorii, în localitatea cu același nume. Pe lângă hăhăiala inerentă, aici ne-am dat seama cam cât suntem de mulți, iar pozele au curs valuri, valuri..

copyright Marius Dobre

..apoi iar câteva valuri..

copyright Marius Dobre

...și altele să fie!

copyright Marius Dobre

După o minimă alimentare, socializare și tras cu urechea la una sau alta, am pornit mai departe spre Sboghițești și-am mers mult și bine pe DJ731 până în Corbi. Aici ne-am oprit iar, pentru că mânăstirea ne chema să o vizitam, de sus din deal de unde stătea ea acolo cuminte și mută.

Am ieșit de pe drumul județean, am trecut de Râul Doamnei și ne-am parcat pe drumul ușor nămolos. (bine că se zvântase suficient).

Corbii de piatra este unul din locurile alea interesante care merita vizitate "during your lifetime" și-ți voi povesti despre dânsul câte una alta în postările viitoare. Până atunci însă, află de la mine că poți vizita gratuit atât interiorul mânăstirii, precum și punctul de belvedere de deasupra acesteia, pentru care poți folosi o scară laterală săpată în piatră. Un loc bun de privit lumea.

Mi-a plăcut. 😊

S-au facut și ședințe foto. 😜

Și iată-ne întorși pe minunatul DJ731.

Nu am traversat bine Râul Doamnei înapoi peste podul mai degrabă plăpând și suspect de îngust, de-abia ce mă pusesem în mișcare și pac! a sărit lanțul. S-a aruncat de pe foi în nimicnicia lui. Nu am menționat faptul că tura am parcurs-o pe MTB, bătrâna mea bicicletă. Bine.. de fapt este cam prima mea bicicletă ca adult, dacă stau eu bine să mă gândesc. În fine! Ideea e că abia ce am apucat să dau două-trei pedale și lanțul s-a aruncat hăt deoparte și ne-a forțat să ne oprim în plin avânt de vale și în mijloc de pluton. Ne-am tras deoparte cât să-l punem pe minunat înapoi pe angrenajele obosite.

Cum Claudiu a fost numit voluntar din oficiu, s-a bucurat de prilejul de a se umple pe degete de unsoare și mizerie de "câteva-drumuri" de pe lanț și alte părți componente. Și cum nu te poți limita doar la murdărirea degetelor și sigur te vei atinge cu pantalonii, bluza albă sau protecțiile de pantofi de mizerabilitate, să nu spunem cam ce se poate întâmpla la gura unui bun creștin.

Ordinea s-a restaurat în scurt timp și am purces mai departe pe traseu.

DJ 731 ne-a fost mai departe casă printr-o sumedenie de localități - Corbșori, Stănești, iar în apropiere de Domnești ne-am luat următoarea pauză de regrupare și relaxare. Moment pentru revigorare.

Ne-am strâns cu toții repede iar de aici, o parte s-au retras spre localitățile de baștină, iar alții și-au comandat o gustoasă pizza care să-i aștepte aburindă în gara din Pitești. Nu de alta dar vine omul, pedalează, dar mai și mănâncă. Noi am avut sandviciuri în rucsac. Sandviciuri plimbate și culte, care au văzut lumea și care ne-au hrănit consistent cât să stăm cu burțile umflate suficient de mult timp după. Deviez.

Din Domnești am continuat spre Pietroșani, și-am luat la rând o altă serie de localități mici  - Retevoiești, Gănești, Lăpușani, toate până în Piscani, și-am intrat apoi pe DN73, cu trecere prin Mărăcineni și punct final de oprire în Pitești.

Într-una din aceste localități am mai făcut o pauză de regrupare și o scurtă alimentare înainte de finalul din Pitești. Ce vrei. Foamea e mare când mergi la munte cu bicicleta. Plus că au mai trebuit făcute mici reglaje, teste și toate îți ocupă timp.

Cum am luat noi la rând toate localitățile, mai peste tot oamenii se opreau să se uite la noi ca la urs, că nu vezi zilnic oameni îmbrăcați ciudat, ce se dau la vale pe bicicletă, cu gurile până la urechi și care-ți dau binețe-n drum. Să spunem doar că "săru`mâna Mamaie" au zburat în dreapta și-n stânga aproape tot drumul.

Ne-am strecurat destul de repede prin relativ aglomeratul Pitești până în gară unde pizza îi aștepta pe mai toți partenerii de bicicleală. Noi ne-am oprit la un drive-in la McDonalds pentru o porție "sănătoasă" de cartofi prajiți și cheeseburger. Pentru că eram cu "mașina".

Nu prea știu când s-a scurs timpul pe drumul înapoi spre casă. Vagonul nostru a sosit repede și ne-a așteptat să ne îmbarcăm. Ne-am rearanjat caii printre scaune și pe spatiile disponibile și fiecare s-a retras cuminte la masă și poate la un somn bun după.

Am moțăit cu intermitențe în discuții interminabile despre trasee, biciclete, piese de bicicletă și altele asemenea. Și a fost bine.

Dacă vrei să încerci tura asta, găsești aici harta traseului.