Buzau - Lopatari si retur

Cincizeci și cinci de kilometri de poveste, drum neprietenos, câte o oprire de respiro, hidratare și scurte dezmorțiri ale membrelor. Așa a fost traseul din weekend.

Ruta Buzău - Lopătari este una destul de intens circulată și chiar dacă Consiliul Județean Buzău se laudă cu unul din locurile fruntașe în ceea ce privește asfaltările prin țară, iar planurile de reparații ale infrastructurii sunt anunțate anual cu surle și trâmbițe, crede-mă când îți spun că zona asta nu a mai văzut asfalt de foarte mult timp. Asfalt, nu asfalt bun. 

Cincizeci și cinci de kilometri de sită. 

  

În sfârșit. 

Este un traseu pentru care poți alege cu succes să folosești MTB-ul. Nu va fi deloc o alegere proastă, plus că ai numeroase zone în care poți face mici ocolișuri pentru peisaje de neuitat și obiective turistice interesante, cum e zona Chiliilor, Meledic, grunjul de sare și alte zone frumoase pe unde o betonieră nu prea a călcat de la facerea lumii încoace. 

Drumul neprietenos este compensat de peisajele frumoase și variate, pentru că pleci dintr-o zonă de câmpie, din Buzău, pentru a ajunge la câteva sute de metri altitudine, iar pe drum ai parte doar de urcare, molcomă și continuă și aer răcoros de munte. 

Răcoarea este de obicei la ea acasă pe aceste meleaguri, la fel și liniștea și cântecul de păsărele. Asta când nu aleargă acele camioane cu lemne din pădure în jos spre oraș.. 

  

Trebuie să fii atent la mai multe lucruri, pe langă drumul prost. În primul rând să nu te sperii când auzi claxoane din toate direcțiile. Este o metodă de atenționare folosită de absolut toți conducătorii auto locali la întâlnirea cu biciliștii. Inițial, am crezut că pur și simplu nu au loc de noi, cu toate că strada este suficient de lată cât să încapă mașini și biciliști deopotrivă. O dată, de două ori, de o mie de ori, până când m-am lămurit pe deplin că doar te atenționează să știi că vine o mașină din spate. 

În al doilea rând trebuie musai să fii atent la uși. Dacă în București oglinzile laterale sunt opționale, acolo lipsesc cu desăvârșire și riști să te trezești cu o drăguță de portieră în ochi când îți e lumea mai dragă. 

Plus că nu există trotuare așa că drumul principal, că doar despre el este vorba, este populat adesea de copii și bătrâni, tineri ținându-se de mână, căruțe, cai, vaci, porci, capre, găini, rațe, gâște, mașini, biciclete și câte și mai câte se mai găsesc ele într-o bătătură de om gospodar. 

Dacă ești în căutarea unui spațiu de cazare, găsești cu siguranță sus la Meledic - ai la dispoziție cabana/pensiunea și spațiu de campare, chiar lângă lac. 

Cam așa este accesul din drumul principal până sus lângă lac. Cu pietre.

Se mai găsește o zonă de somn la vreo cincisprezece kilometri înainte de Lopătari, pe undeva pe lângă localitatea Vintilă Vodă. E un anunț mare la poartă și fiind singurul de acest fel de pe drum, nu prea ai cum să-l ratezi.

Turiștii au început să-și facă apariția destul de timid în zonă - să nu uităm că focurile vii sunt chiar acolo în Lopătari, muntele de sare la intrarea în localitate, iar Meledicul pe la vreo cinci - șase kilometri distanță. Chiar dacă localnicii îți vor spune că sunt numai vreo doi kilometri până-ntr-acolo, să nu-i crezi. Sunt peste șase, urcare sănătoasă de offroad, care se poate parcurge integral pe bicicletă. 

La dus am avut parte de o vreme frumoasă, însorită și cu multe grade în termometre. Noroc că am fost destul de matinali și până în ora 12 ne găseam deja la destinație, la răcoare sub umbrar și pregătindu-ne pentru o zi plină. 

La întoarcere în schimb ne-am bucurat pentru vreo două-trei ore înainte de plecare de o rupere de nori cu trăznete, ploaie torențială și grindină cât oul de porumbel, care a făcut că temperatura din termometre să scadă cu vreo 10 grade lejer. 

Iată încă un lucru de care trebuie să ții seama când vii în zona asta - chiar dacă ești în miezul verii, ia-ți musai cu tine măcar o bluză termică. E ușoară, se împachetează rapid și o ții acolo fără să simți că o cari cu tine peste tot. Te poate salva de la o frigorniță sănătoasă. 

Ne-am bucurat de torențială și am plecat încet la vale pe ploaie ușoară, cu soare din spate și nori negri de tot în față spre Buzău. Nu am prins ploaia cea mare din urmă, ba chiar parcă s-a evaporat până să ajungem noi în apropierea ei, am admirat apele învolburate ale pârâului Slănic și ne-am bucurat să aflăm că nu a luat cu dânsul nici-un pod pe drumul spre Buzău.

Ne-am umplut de noroi, dar știi legenda aceea: dacă ajungi acasă curat după un weekend cu bicicleta, o să ai trei săptămâni de ghinion. 

Suntem bine, ne-am asigurat că nu o să se întâmple așa ceva.

Dacă vrei să vezi pe unde au umblat roțile noastre, poți descarca traseul de aici.