Sezon deschis!

Cu primele aventuri pe off-road-uri crezute drumuri județene mai de Doamne-ajută, care să aibă măcar un strat subțire de asfalt pe dânsele, declar absolut deschis sezonul biciclistic 2017.

*

Soarele și căldura au căpătat din nou puteri, iar hărțile desenate pe aplicațiile online disponibile te poartă iar în locuri nebănuite. 

Am hotărât să sărbătorim în avans 1 mai cu o tură lejeră de 150 de kilometri pe lângă București, via La Partid și cu întoarcere prin frumoasa Valea Argovei. Zis și făcut!

A desenat Claudiu traseul, a făcut eveniment pe Facebook și iată-ne așezați în șa! Au răspuns prezent Valeriu și Simona și drept să-ți spun bine ne-am potrivit și la biciclit și la vorbă, toți cu povești nenumărate de pe unde ne-au purtat picioarele de-a lungul timpului.

Acesta a fost cel de-al doilea weekend consecutiv în care ne-am bucurat de un frumușel vânt lateral spate, soare și nici urmă de strop de ploaie (mai că-mi vine a crede că acestea vor fi cu siguranță singurele astfel de situații de peste an, restul timpului probabil că vom duce lupte vitejești cu nourii, vâjul și bălăureala pe vânt viforos din față).

Distanța București Lehliu-Gară s-a scurs pe nesimțite și iată-ne ajunși a treia oară la rând la unul din restaurantele noastre preferate și locuri ideale de popas - La Partid. Chiar glumeam cu cel care ne-a luat comanda că în scurt timp o să ajungem să ne facem abonament acolo, nu de alta dar weekend-ul viitor, la brevetul de 300 de kilometri, drumul ne va purta tot pe acolo. 😁

Oh goody! 😋

Evident că ne-am comandat bunătăți, pentru ca altfel nu se poate - un gustos pui cu smântână, o tochitură cu mămăliguță, ciorbă de babic, ciorbă de fasole, plăcinte...

Of! Turul mâncărurilor gustoase în loc de ieșeală cu bicicleta.

Cred ca am stat vreo două ore bune în care nu au lipsit poveștile biciclistice, râuri de limonadă delicioasă și întâlnirile cu bicicliști, prieteni și cunoscuți de tot felul.

Am stat, am mâncat, băut și veselit, iar apoi am trecut cu toții la biciclit! Și ce greu se urnesc picioarele când ești cu burta plină și parcă adie și ceva scumpete de vânt din față.

La o adică, moment bun pentru poze!

Și zâmbete cu rapiță.

Totul bine, vesel și frumos, iepurași drăgălași și vată de zahăr, vremea ne ținea partea, chiar dacă undeva în departare se prefigura ploaia ce urma să vină peste noapte (o anunțase Busu cu surle și trâmbițe), dar încă nu părea foarte amenințatoare. Până când am făcut un popas în Sandulita.

Din Sandulita, dragii moșului, s-a tăiat macaroana. Și mă refer aici la asfalt evident! Pentru că obrazul subțire cu cheltuială se ține, cred că la fel se întâmplă și cu asfaltul pe drumul județean. Ei bine, acuși ne aflam pe asfalt bun, ca-n palmă, secunda următoare nu mai eram. Un pietriș serios s-a pus între noi și fericirea noastră deplină, pietriș care ne-a însoțit cale de fix douăzeci de kilometri. Măi dar fix!

Distanță în care ne-am bucurat din plin de prăfornița ridicată de mașinile și utilajele agrare locale, zguduiturile pricinuite de drum și lipsa furcii cu o oarecare suspensie la biciclete, că na! cursieră! și o drăguță de pană la Simona.

Nu ne-am plâns. Drumul a fost savurat, peisajul era frumos, păcat că nu prea am depășit viteza de 18-20 de kilometri la oră. Tot răul spre bine, am găsit și prima mea potcoavă pe drum. Am luat-o cu noi și după o scurtă lucrare de cosmetizare (pe care o voi desfășura cu încântare probabil duminică, după brevetul de 300 de kilometri), o vom agăța întru aducere aminte a aventurilor în general, pe balconul Vastelor apartamente ale domnului Iepure.

Apropo, dacă-ți dorești să mergi cu MTB-ul pe traseul acesta (poți și cu o cursieră, dar asigură-te că ai minim un kit de pană cu tine) - ai linkul turei chiar aici, iar porțiunea de drum județean se întinde din Sandulita până tocmai în Fundulea, la intrarea în localitate, imediat ce treci de autostradă.

Și dacă tot am avut de îndurat cu voia noastră multe hurducăieli pe drumul până aici, atunci ne-am și scos pârleala în prima terasă ieșită în cale, unde am savurat cea mai bună Fanta de peste zi.

Drumul înapoi în București era cel cunoscut, presărat cu mulți cuțulaineni ca de obicei, nu era ceva la care să nu ne fi așteptat. Cred că mai era o aruncătură de băț până la final, când a trebuit să ne mai oprim o dată la o scurtă pauză, din pricina pantofilor mei care au reușit să mă "lucreze" psihic și de data asta. Musai anul ăsta o să trec la pantofi de șosea. Vreau să-mi păstrez zâmbetul pe chip tot drumul, chiar și după ce străbat ceva mai mulți kilometri.

MUSAI!