Si iata-ma la WinterTri!
La ei a cincea ediție, la mine prima participare. Am fost și încântată și nu prea de acest concurs, o să vezi pe parcursul poveștii ce mi-a facut plăcere și ceea ce nu a fost tocmai draguț la evenimentul ăsta, dar să începem cu începutul.
Ne-am trezit dis de dimineață pe 20 februarie, pe la 6:30 parcă și nu că n-aveam somn, ci pentru că ne propusesem să ajungem la locul de start pe bicicletă, neavând alt mijloc de locomoție la îndemână. Aveam împachetate de cu seară toate hainele de schimb, separate pe categorii Oana/Claudiu, transport până acolo, concurs, transport înapoi, în total vreo 6 schimburi, toate îndesate bine de tot în rucsacul de vreo 40 de litri pe care Claudiu a fost suficient de norocos să-l poarte.
Era primul nostru concurs împreuna, duatlon ștafetă și asta pentru că eu nu știu să înot, iar Claudiu nu prea a mai făcut-o de foarte mult timp. Mai ales la nivel de concurs. Nu ne-am antrenat special pentru participarea asta, dar aveam inima mare și eram porniți să mergem acolo și să dăm tot ce-i mai bun din noi.
Alex și Vali ni s-au alăturat și au fost companionii noștri pe bicicletă, dar și susținătorii numărul 1 în timpul concursului.
Drumul din București până în Izvorani, unde s-a desfășurat cursa, a durat puțin, cam o ora și vreo 5-6 minute, mers lejer pe DN1 (cât de lejer se poate pe DN1..), apoi dreapta în Ciolpani și nici nu știm când am ajuns la destinație.
Claudiu și-a parcat imediat bicicleta la locul lui, în zona de tranzit, apoi am profitat de căldura și spațiul de așteptare din Centrul Olimpic. Ăsta a fost unul din plusurile majore ale cursei, faptul că organizatorii au oferit acces într-o sală uriașă, cu multe mese, scaune, bănci, cu sistem de sonorizare bun pentru ședința tehnică și căldură, în care să stai să aștepți să iei startul, în care să te încalzești după ce făceai traseul sau pur și simplu să-ți aștepți prietenii să termine probele pe care le aveau de făcut. De asemenea, toaletele multe și curate și zona de vestiar au fost plusuri semnificative. Ne-am folosit de toate aceste beneficii în așteptarea startului nostru.
Au fost în total patru starturi diferite: trei pentru participanții la triatlon individual și unu pentru participanții la triatlon ștafetă și duatlon individual și ștafetă.
La 12:45 trecute fix eram postată în fața porții și număram cele 10 secunde până când se dădea startul. Start dat, ceasul pornit pentru cronometrarea fericitului eveniment și dă-i înainte cu picioarele la spinare. Aveam de alergat o buclă de vreo cinci kilometri prin pădure, teren ușor denivelat cu ceva urme de noroi pe ici și colo, în bucățile esențiale :). Nu mi-a ridicat cine știe ce probleme prima buclă, dar nici Usain Bolt nu m-am simțit. Într-adevăr, parcă am pus acolo ceva mai mult efort ca de obicei, în sensul în care am rămas fără suflu de vreo câteva ori, dar dorința arzătoare de a scoate un timp cât mai bun m-a facut să nu mă opresc să-l recapăt, ci să mă duc înainte, cum necum, lasă că vine suflul după mine.
Mă bucuram mai ceva ca un copil când îl mai depășeam pe unul sau pe altul și mă duceam înainte acolo, așa, cu viteza mea relativă.
Traseul a fost bine marcat, cu voluntari în punctele sensibile, nu aveai cum să te pierzi. Asta dacă nu țineai să faci asta cu tot dinadinsul.
Rămăsese stabilit ca atunci când termin prima buclă de alergare și ajung în zona de tranziție, să mă pregătesc oarecum de schimb și să-mi scot numărul, pentru ca în momentul în care mă întâlnesc cu Claudiu să ia cipul, să poată lua imediat și numărul, să nu pierdem prea mult timp. (ajunsă acolo, voluntarul prezent la fața locului mi-a zis că nu mai e nevoie de acest artificiu, e suficient să ia cipul de la picior). Zis și făcut. Ultimii două sute de metri i-am alergat ținând numărul într-o mână, fâlfâind frumos într-o parte. Ajung eu la Claudiu, îmi zice el să-i dau cipul.. Da ia-l sănătos :)) După ce alergasem bucla cu o viteză medie mai bună față de ce alerg eu în mod obișnuit, să zicem că nu mai aveam suficienți ficați cât să mă mai aplec și să-i dau omului cipul. Evident că și el știa asta și vorba fusese doar să ajung lângă el mai repede, pentru că atunci când m-am apropiat suficient, a năvălit pur și simplu și și-a luat cipul și tălpășița în același timp mai departe, în tura de biclă.
Eu am ramas cu Vali să-mi trag sufletul. El avea chef de puțină vorbă, eu aș fi vrut să zac. Între timp m-am întâlnit și cu Alex, și cu Mihai care-și terminase probele, am mai schimbat o vorbă două, am băut ceva lichide și m-am îndreptat conștiincioasă spre punctul de tranziție pentru ultima probă de alergare.
Între timp Claudiul meu era..
Om războinic, gata de bătaie, mușc din voi mă! :) Vorba vine, că e blajin de felul lui. A pedalat cu spor kilometrii pe care îi avea de parcurs și a ajuns repede repede la punctul de transfer al ștafetei.
I-am luat cipul și l-am lăsat să răsufle și să se odihnească, iar eu am plecat mai departe în ultima tură. O nouă luptă interioară de dus, la fel este de fiecare dată. Hai hai, hai hai, mișcă din picioare, cât mai repede, hai că tura asta e mai scurtă, hai că ești bine, hai să nu te mai depășească nimeni, hai încearcă să alergi în spatele omului ăstuia, hai ca poți să-l depășești, hai du-te înainte că nu mai e nimeni în spate. Am vorbit cu mine tot timpul (vezi ce se întâmplă dacă nu-ți iei măcar o cască cu muzică cu tine?) și m-am îmbărbătat suficient cât să scot timp bun (comparativ cu mine) și de care să nu-mi fie rușine.
Am ajuns într-un final la linia de sosire, unde deja stătea proțăpit Claudiu să mă aștepte. 3 minute mi le-am dedicat mie, să-mi recapăt suflul, sprijinită de my significant other, apoi să contemplu medalia cea draguță. Mi-am recăpătat repede compoziția și am fugit în interior, la căldură, să ne relaxam puțin și eventual să ronțăim câte ceva.
Ne-am schimbat, am profitat de porția de paste, cutia de bere fără alcool și pozele la minut (pe care le găsesc grozave!! o super idee de afaceri și o surpriză tare bună pentru participanți) pe care puteai să le faci acolo și am supus la vot. Eram plecați de ceva timp de acasă, nu avusese niciunul dintre noi de-a face cu o masă în adevăratul sens al cuvântului pe ziua respectivă, nu prea ne număram printre primii 3 la orice categorie ar fi existat, prin urmare ne-am pregătit toate cele și pe-aici mi-a fost drumul spre un loc pe care-l știam cu toții și unde se servea o pizza delicioasă.
Acum și chestia care nu mi-a plăcut din concurs. Premierea. Și nu neapărat premierea (că na, nu am stat să o văd, pentru că am preferat să fac altceva cu timpul care-mi rămăsese din ziua asta), cât absența categoriilor care se premiază. Și acum o să fac o paranteză mai mare, care nu se referă musai numai la acest concurs, ci se aplică în mai multe situații și evenimente, multe din ele cu ștaif, vechime și recunoaștere națională.
Din păcate încă sunt destul de multe concursuri unde categoriile lipsesc cu desăvârșire, din diferite motive. Nu stau să le comentez, că ne-ar lua zile în șir. Sunt sigură că multe din motive sunt pertinente. Dar.. sunt câteva chestiuni esențiale pe care aș vrea să le subliniez. Nu că sunt eu guru sportiv. Le prezint din punctul meu de vedere. Cum văd eu lucrurile din poziția de participant, ocazional sau periodic. Nu poți să pui în aceeași oală (a.k.a categorie open) - echipe de bărbați, echipe de femei și echipe mixte. Nu ai cum. Noi am fost înscriși la duatlon ștafeta la WinterTri (și acum dau ca exemplu WinterTri pentru că aici s-a nimerit să vină vorba). La proba asta, nu au existat categorii deloc. Doar open. Evident că primele 6-7 echipe care au ajuns au fost de baieți, pentru că așa se întâmplă. Sunt mai puternici, musculatura mai dezvoltată, mai antrenați, mai hrăniți, mai, mai, o grămadă de variabile. Și multe din femei sunt foarte bine antrenate, hrănite, pregătite, etc, doar că tot nu poți să-i bagi pe toți grămadă într-o categorie.
O alta situație pe care am mai văzut-o la concursuri, e lipsa categoriilor pentru femei. La bărbați sunt 100 de categorii de genul și dau ca exemplu: sub 20 de ani, 20-29 ani, 30-39 ani, 40-49 ani, peste 50. La femei open. Sau premii mai mici pentru categoriile de femei față de cele pentru bărbați.
Păi unde-i corectitudinea?
Referindu-ne la lipsa categoriilor de vârstă - cum poate o tipă de 22 de ani să se bată la orice probă sportivă cu o femeie de 50 de ani. Poate ambele lucrează mult (în conformitate cu vârsta), se antrenează, pun suflet și muncă multă, doar că intensitățile sunt sigur diferite. Sunt totuși diferențe de 30 de ani între exemplele noastre. (Nu discutam despre excepții de genul Madonnei Buder, care este un caz extraordinar, probabil 1 la 1.000.000.000)
Ideea e că pentru mulți dintre amatori (mă număr printre ei) contează foarte mult sentimentul ăla pe care-l ai când îți vezi poziția în clasament și-ți dai seama că ai ieșit pe locul trei de exemplu. Că munca ta a dat roade! Sentimentul acela care te cuprinde este extraordinar! O reușită de genul ăsta poate să-ți dea un plus extraordinar de energie și încredere și foarte mulți oameni au nevoie de astfel de lucruri.
Nu cred că e musai nevoie să existe premii consistente sau premii în bani sau produse extravagante pentru amatori. Sunt sigură că participam de plăcere la aceste curse iar dacă vrem musai un anume obiect ni-l putem cumpăra direct, fără să dăm banii pe înscrierea la o cursă. De multe ori cred că simpla poziționare pe un podium, bucata aia de hârtie (diploma de participare) pe care care mulți o păstrează cu sfințenie alături de numărul de concurs murdar cu noroi și medalie, toate aranjate frumos la loc de cinste, contează mult mai mult ca ultimul model de telefon de la Apple primit cadou la premiul 3. Medalia aia pe care scrie locul minunat pe care ai ieșit va rămâne mereu pusă la loc de cinste și probabil mulți dintre prieteni și cunoscuți o vor admira la un moment dat.
În schimb, din pacate, aceste multe concursuri continuă aceste "bune practici", probabil din cauza lipsei fondurilor, dorinței de a simplifica lucrurile, sau cine știe câte altele. Mai cred că nu chiar totul este doar o afacere profitabilă și mai e pe acolo o fărâmă de pasiune pe care vrei să o împărtășești cu lumea întreagă.
M-am simțit bine la concursul ăsta, pentru că m-am văzut cu o grămadă de cunoscuți, pentru că am fost printre prieteni, pentru că am participat cu Claudiu în echipă și a fost primul nostru concurs împreuna. Dacă s-ar fi făcut categorii, echipa noastră mixta ar fi ieșit pe locul 4, cu 1:26:15 timp. Pentru mulți pare un timp lung pentru o ștafetă. Pentru mine și Claudiu înseamnă îmbunătățire continuă. Claudiu și-a îmbunătățit timpul față de anul trecut cu un minut. Eu față de ture similare de alergare tot pe acolo.
Pentru organizatori suntem echipa de pe locul 14 la duatlon ștafetă open, doar că noi știm că suntem super învingătorii de pe locul 4 :D
Era primul nostru concurs împreuna, duatlon ștafetă și asta pentru că eu nu știu să înot, iar Claudiu nu prea a mai făcut-o de foarte mult timp. Mai ales la nivel de concurs. Nu ne-am antrenat special pentru participarea asta, dar aveam inima mare și eram porniți să mergem acolo și să dăm tot ce-i mai bun din noi.
Drumul din București până în Izvorani, unde s-a desfășurat cursa, a durat puțin, cam o ora și vreo 5-6 minute, mers lejer pe DN1 (cât de lejer se poate pe DN1..), apoi dreapta în Ciolpani și nici nu știm când am ajuns la destinație.
Claudiu și-a parcat imediat bicicleta la locul lui, în zona de tranzit, apoi am profitat de căldura și spațiul de așteptare din Centrul Olimpic. Ăsta a fost unul din plusurile majore ale cursei, faptul că organizatorii au oferit acces într-o sală uriașă, cu multe mese, scaune, bănci, cu sistem de sonorizare bun pentru ședința tehnică și căldură, în care să stai să aștepți să iei startul, în care să te încalzești după ce făceai traseul sau pur și simplu să-ți aștepți prietenii să termine probele pe care le aveau de făcut. De asemenea, toaletele multe și curate și zona de vestiar au fost plusuri semnificative. Ne-am folosit de toate aceste beneficii în așteptarea startului nostru.
Au fost în total patru starturi diferite: trei pentru participanții la triatlon individual și unu pentru participanții la triatlon ștafetă și duatlon individual și ștafetă.
La 12:45 trecute fix eram postată în fața porții și număram cele 10 secunde până când se dădea startul. Start dat, ceasul pornit pentru cronometrarea fericitului eveniment și dă-i înainte cu picioarele la spinare. Aveam de alergat o buclă de vreo cinci kilometri prin pădure, teren ușor denivelat cu ceva urme de noroi pe ici și colo, în bucățile esențiale :). Nu mi-a ridicat cine știe ce probleme prima buclă, dar nici Usain Bolt nu m-am simțit. Într-adevăr, parcă am pus acolo ceva mai mult efort ca de obicei, în sensul în care am rămas fără suflu de vreo câteva ori, dar dorința arzătoare de a scoate un timp cât mai bun m-a facut să nu mă opresc să-l recapăt, ci să mă duc înainte, cum necum, lasă că vine suflul după mine.
Mă bucuram mai ceva ca un copil când îl mai depășeam pe unul sau pe altul și mă duceam înainte acolo, așa, cu viteza mea relativă.
Traseul a fost bine marcat, cu voluntari în punctele sensibile, nu aveai cum să te pierzi. Asta dacă nu țineai să faci asta cu tot dinadinsul.
Eu am ramas cu Vali să-mi trag sufletul. El avea chef de puțină vorbă, eu aș fi vrut să zac. Între timp m-am întâlnit și cu Alex, și cu Mihai care-și terminase probele, am mai schimbat o vorbă două, am băut ceva lichide și m-am îndreptat conștiincioasă spre punctul de tranziție pentru ultima probă de alergare.
Între timp Claudiul meu era..
I-am luat cipul și l-am lăsat să răsufle și să se odihnească, iar eu am plecat mai departe în ultima tură. O nouă luptă interioară de dus, la fel este de fiecare dată. Hai hai, hai hai, mișcă din picioare, cât mai repede, hai că tura asta e mai scurtă, hai că ești bine, hai să nu te mai depășească nimeni, hai încearcă să alergi în spatele omului ăstuia, hai ca poți să-l depășești, hai du-te înainte că nu mai e nimeni în spate. Am vorbit cu mine tot timpul (vezi ce se întâmplă dacă nu-ți iei măcar o cască cu muzică cu tine?) și m-am îmbărbătat suficient cât să scot timp bun (comparativ cu mine) și de care să nu-mi fie rușine.
Am ajuns într-un final la linia de sosire, unde deja stătea proțăpit Claudiu să mă aștepte. 3 minute mi le-am dedicat mie, să-mi recapăt suflul, sprijinită de my significant other, apoi să contemplu medalia cea draguță. Mi-am recăpătat repede compoziția și am fugit în interior, la căldură, să ne relaxam puțin și eventual să ronțăim câte ceva.
Ne-am schimbat, am profitat de porția de paste, cutia de bere fără alcool și pozele la minut (pe care le găsesc grozave!! o super idee de afaceri și o surpriză tare bună pentru participanți) pe care puteai să le faci acolo și am supus la vot. Eram plecați de ceva timp de acasă, nu avusese niciunul dintre noi de-a face cu o masă în adevăratul sens al cuvântului pe ziua respectivă, nu prea ne număram printre primii 3 la orice categorie ar fi existat, prin urmare ne-am pregătit toate cele și pe-aici mi-a fost drumul spre un loc pe care-l știam cu toții și unde se servea o pizza delicioasă.
Acum și chestia care nu mi-a plăcut din concurs. Premierea. Și nu neapărat premierea (că na, nu am stat să o văd, pentru că am preferat să fac altceva cu timpul care-mi rămăsese din ziua asta), cât absența categoriilor care se premiază. Și acum o să fac o paranteză mai mare, care nu se referă musai numai la acest concurs, ci se aplică în mai multe situații și evenimente, multe din ele cu ștaif, vechime și recunoaștere națională.
Din păcate încă sunt destul de multe concursuri unde categoriile lipsesc cu desăvârșire, din diferite motive. Nu stau să le comentez, că ne-ar lua zile în șir. Sunt sigură că multe din motive sunt pertinente. Dar.. sunt câteva chestiuni esențiale pe care aș vrea să le subliniez. Nu că sunt eu guru sportiv. Le prezint din punctul meu de vedere. Cum văd eu lucrurile din poziția de participant, ocazional sau periodic. Nu poți să pui în aceeași oală (a.k.a categorie open) - echipe de bărbați, echipe de femei și echipe mixte. Nu ai cum. Noi am fost înscriși la duatlon ștafeta la WinterTri (și acum dau ca exemplu WinterTri pentru că aici s-a nimerit să vină vorba). La proba asta, nu au existat categorii deloc. Doar open. Evident că primele 6-7 echipe care au ajuns au fost de baieți, pentru că așa se întâmplă. Sunt mai puternici, musculatura mai dezvoltată, mai antrenați, mai hrăniți, mai, mai, o grămadă de variabile. Și multe din femei sunt foarte bine antrenate, hrănite, pregătite, etc, doar că tot nu poți să-i bagi pe toți grămadă într-o categorie.
O alta situație pe care am mai văzut-o la concursuri, e lipsa categoriilor pentru femei. La bărbați sunt 100 de categorii de genul și dau ca exemplu: sub 20 de ani, 20-29 ani, 30-39 ani, 40-49 ani, peste 50. La femei open. Sau premii mai mici pentru categoriile de femei față de cele pentru bărbați.
Păi unde-i corectitudinea?
Referindu-ne la lipsa categoriilor de vârstă - cum poate o tipă de 22 de ani să se bată la orice probă sportivă cu o femeie de 50 de ani. Poate ambele lucrează mult (în conformitate cu vârsta), se antrenează, pun suflet și muncă multă, doar că intensitățile sunt sigur diferite. Sunt totuși diferențe de 30 de ani între exemplele noastre. (Nu discutam despre excepții de genul Madonnei Buder, care este un caz extraordinar, probabil 1 la 1.000.000.000)
Ideea e că pentru mulți dintre amatori (mă număr printre ei) contează foarte mult sentimentul ăla pe care-l ai când îți vezi poziția în clasament și-ți dai seama că ai ieșit pe locul trei de exemplu. Că munca ta a dat roade! Sentimentul acela care te cuprinde este extraordinar! O reușită de genul ăsta poate să-ți dea un plus extraordinar de energie și încredere și foarte mulți oameni au nevoie de astfel de lucruri.
Nu cred că e musai nevoie să existe premii consistente sau premii în bani sau produse extravagante pentru amatori. Sunt sigură că participam de plăcere la aceste curse iar dacă vrem musai un anume obiect ni-l putem cumpăra direct, fără să dăm banii pe înscrierea la o cursă. De multe ori cred că simpla poziționare pe un podium, bucata aia de hârtie (diploma de participare) pe care care mulți o păstrează cu sfințenie alături de numărul de concurs murdar cu noroi și medalie, toate aranjate frumos la loc de cinste, contează mult mai mult ca ultimul model de telefon de la Apple primit cadou la premiul 3. Medalia aia pe care scrie locul minunat pe care ai ieșit va rămâne mereu pusă la loc de cinste și probabil mulți dintre prieteni și cunoscuți o vor admira la un moment dat.
În schimb, din pacate, aceste multe concursuri continuă aceste "bune practici", probabil din cauza lipsei fondurilor, dorinței de a simplifica lucrurile, sau cine știe câte altele. Mai cred că nu chiar totul este doar o afacere profitabilă și mai e pe acolo o fărâmă de pasiune pe care vrei să o împărtășești cu lumea întreagă.
M-am simțit bine la concursul ăsta, pentru că m-am văzut cu o grămadă de cunoscuți, pentru că am fost printre prieteni, pentru că am participat cu Claudiu în echipă și a fost primul nostru concurs împreuna. Dacă s-ar fi făcut categorii, echipa noastră mixta ar fi ieșit pe locul 4, cu 1:26:15 timp. Pentru mulți pare un timp lung pentru o ștafetă. Pentru mine și Claudiu înseamnă îmbunătățire continuă. Claudiu și-a îmbunătățit timpul față de anul trecut cu un minut. Eu față de ture similare de alergare tot pe acolo.
Pentru organizatori suntem echipa de pe locul 14 la duatlon ștafetă open, doar că noi știm că suntem super învingătorii de pe locul 4 :D
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Atentie! Ma dau cu parerea: