Tură Gura Humorului - Bicaz - Băile Tușnad - ziua 1

Ne-am întins cu traseul ăsta pe două zile frumoase tare, am trecut prin vreo trei anotimpuri, am mers vreo 330 de km și am avut aproximativ 6.000 și un pic diferența de nivel. Urmarea aroganței ăsteia? O ușoară oboseală generală (un mod plăpând de a spune că mă simt de parcă m-a călcat trenul), o pedală înfiptă în spatele gambei cât să știu că a fost pe acolo și a lăsat și semn, diverse semne de bună purtare de care o să se tot lege povești bune de spus de-a lungul timpului. Să nu uităm și urmele de ulei de lanț pe picioare, mâini, haine și cam orice locușor de pe suprafața omului.

*

Am văzut o poză nostimă azi cu un citat interesant :) nu mi-a atras atenția neapărat poza cât ceea ce scria pe ea. Era ceva de genul ca daca la sfârșitul unui weekend miroși ca un câine ud înseamnă că ăla a fost un weekend bun. Well, tind să îi dau dreptate omului care a emis zicerea :)

Să îți povestesc de ce și să-ncepem cu începutul. Se făcea că într-o vineri seară după o zi în plină alergătură, am reușit și ne-am adunat acasă, eu cu Claudiu, cu bagaje și cai înșeuați, cu o oră înainte de plecarea trenului din gară, spre o destinatie spre care nu mai fusesem până acum - Gura Humorului. Am gonit ca mușcații de streche toată șoseaua lui Stefan cel Mare, dintr-un capăt în altul, să ajungem în gară în timp util, să ne facem stocul de provizii pentru drum și să ne nimerim locuri bune în vagon, lângă zona dedicată bagajelor voluminoase.

Am ajuns cum trebuie, am făcut cumpărăturile trebuincioase și țuști spre vagonul nostru. Am demontat bicicletele (pentru ca nu au avut vagon dedicat și nici bilete nu au dat) și dă-i chinuiala naibii să le îndeși, tragi și împingi, astfel încât sa stea bine și sa nu înceapă să se dea de-a dura prin vagon, cât timp aveam noi să moțăim vreme de 8ore de drum până în Gura Humorului. Ne-a luat ceva timp, cert e ca le-am îndesat bine, le-am asigurat și ne-am îndreptat spre relaxare, somn bun pe scaune incomode de CFR :p.

A zis cineva somn? Drumul nostru a început cu o mică ceartă între un călător și controlorul CFR, din cauza faptului ca primul nu avea bilet. Din vorba în vorbă am înțeles că omul își pierduse sau i se furase portofelul cu bani și acte, nu avea bilet si abia fusese externat de la psihiatrie. Fusese polițist înainte iar după plecarea controlorului îi tot dădea înainte către cine îl asculta, că și el a fost polițist și nici n-a dat și nici n-a primit șpagă. Și să îl ia el la bani mărunți pe ceferist sa vadă dacă tot trenul circulă cu bilet, că numai de el se ia și alte asemenea, înșiruite unele după celelalte. Controlorul era un ins care părea tare la locul lui și cu capul pe umeri, i-a cerut numai să se dea jos din tren în prima stație. Cum se întorcea de la controlat bilete iar se lua de călător și-i zicea să coboare, cu voce mai degrabă tunatoare decât molcomă. Ăstălalt se smiorcăia, apoi când rămânea iar singur trecea înapoi la rolul de cocoș. Ciudățel.. Ideea e că până nu s-a mai liniștit omul, vreme potrivită de somn nu prea am avut. Apoi au mai apărut doi indivizi prin vagon - dintre care unul (aparent) fusese expulzat din Franța, pentru cerșetorie, furt și alte asemenea.

Ne-am mutat locurile prin urmare spre extremitățile mai prietenoase ale trenului. Doar că unul din indivizi (cel expulzat) se tot plimba prin vagon, se tot flendura pe lângă noi, până cand am inceput sa ma uit la el ca la butelie. Fix. Spre fericirea mea, a plecat mai departe și nu a mai zăbovit prin preajmă.
Sa nu crezi ca tot drumul pana la Gura Humorului a fost plin de evenimente nefericite cu tipul fără bilet, cel expulzat și alte asemenea. Nu.

Am avut timp să și dormim ceva (mai degrabă un moțăit mai lung), să ne facem poze și să punem la cale planul de bătaie pentru zilele ce urmau să vină.

El a început :p

Dar să nu o mai lungim..

În sfârșit - iată-ne în gura Humorului, la minus 50000 de grade la soare. Am menționat că îmi luasem costumul de vară, mânecile, un hanorac ceva mai gros și o manta de ploaie..!? Ei bine.. Da! Și astea erau toate hainele mele groase de vreme rece pe care le îndesasem cu grijă în rucsacelul minuscul care avea să îmi stea cocoțat în mijlocul spatelui. Stai fără grijă că nu am suferit de frig. Mi-a trebuit fix un deal să mă revergorez și să îmi doresc să arunc toate bulendrele de pe mine.

De multe am avut parte și în tura asta. După ce am trecut de Câmpulung, la un moment dat am luat un drum la stânga, din Pojorâta și de aici a început urcarea pe TransRarau. Hai să zicem că prima parte până sus de tot în varf, mie una nu mi s-a părut extraordinar de spectaculoasă. Am mers înainte pe urcare pieptișă prin pădure înaltă și deasă sau prin soarele arzător, pentru că da! am avut parte de o vreme foarte bună. Chiar pe unele porțiuni de urcare, m-am și oprit de câteva ori și nu pentru a admira neapărat priveliștea cum ai putea crede, ci pentru că nu știam de ce să mă plâng mai tare - urcarea abruptă, spatele meu, picioarele sau orice altă chichiță de care m-aș mai fi putut lega, doar doar găseam un motiv pertinent să mă opresc și să nu îi bată lui Claudiu la ochi că lenea mă înghiontește molcomă. Bineînțeles că s-a prins. Evident. Așa că o lua înainte și când nu mă mai vedea se oprea și mă aștepta, în timp ce făcea poze sau își umplea timpul cu o serie de alte activități trebuincioase omului.

Țin minte ca am trecut si pe lângă o familie oprită cu mașina la un popas de pe marginea drumului, unde-și luau liniștiți gustarea când am trecut și noi pe acolo. Ne-au întrebat de TransRarau și parcă dacă mai e mult până sus și dacă am mai fost pe acolo. Ce mi-a plăcut e că, atât familia asta, cât și cea mai mare parte a oamenilor întâlniți în tura asta, ca și în multe altele, ne îmbărbătează și ne susțin în "încercările" noastre. Ne urează drum bun sau ne întreabă de sănătate. Îmi place să observ cum în timp (de când am început eu să merg mai mult cu bicicleta) se schimba ușor atitudini și comportamente față de noi (bicicliștii). E plăcut sufletului.

În sfârșit! Am urcat și am tot urcat și mult m-am mai bucurat eu când am văzut borna care zicea amenințătoare ca mai sunt încă vreo 10km până în prima localitate. Și pentru ca aveam poză cu borna de la km 10 de pe Transfăgărășan, am zis ca nu trebuie să pierd ocazia ce tocmai mi s-a ivit și să mă trag în poză și cu cea de pe TransRarau, că cine știe după cât timp îmi vor mai călca picioarele și pe meleagurile aistea.

După o bună bucată de timp, perioadă în care am mai urcat de să-mi iasă ochii, m-am trezit iată sus de tot, unde priveliște frumoasă se așternea înaintea-mi.

 Și un selfie :D

Nu am pierdut mult timp contemplând împrejurimile, pentru că mai aveam foarte mult de mers până la locul unde aveam să înnoptăm. Inițial, Claudiu făcuse o rezervare în Lacul Roșu. Acum, că noi ne-am oprit în Bicaz nu a fost o problemă. Am avut parte de condiții foarte bune, dar o să îți povestesc ceva mai încolo.

Coborarea de pe TransRarau, cea spre localitatea Chiril, e minunată. Peisaje superbe și o șosea îmbietoare, netedă ca în palmă, amândouă se completează reciproc astfel încât experiența ta să fie de neuitat. Stai liniștit dragă cititorule, dacă ești asemănător mie, o să ieși repede din starea de beatitudine când o să înceapă să te doară degetele de la atâta apăsat pe frâne și o să ai revelația că trebuie musai să te oprești undeva, aici și acum, pentru că altfel degetele nu te vor mai asculta și vor face ce vor crede ele de cuviință. Poate vor pleca în vacanță..

Când am trecut noi pe acolo, drumul nu a fost atât de circulat. Treceau mașini periodic, evident, dar nu trafic intens și în niciun caz nebunia de pe Transbucegi.

Dar tot nu puteai în coborâre să dai frâu liber frânelor neobosite. Șoseaua cotea brusc în cele mai nepotrivite momente. Am atins o viteză decenta pe coborâre, dar nu cât aș fi putut atinge dacă șoseaua era ceva mai dreaptă și fără trafic :)

But the view!!!

Dacă ai drum prin zonă, musai să faci o oprire și să mergi fuguța până pe TransRarau.

În sfârșit! Am ajuns noi jos, în prima localitate, Chiril that is, și ne-am oprit de voie, de nevoie la primul izvor care ne-a ieșit în cale. Am făcut plinul bidoanelor, ne-am ostoit și noi setea arzătoare și am fugit mai departe, că mult mai aveam până la destinație.

Știi că-ți ziceam ce bună e șoseaua pe TransRarau și am ridicat-o în slăvi ceva mai devreme - nouă, bună și netedă ca-n palma. Ei bine, pe cât de bună a fost până în Chiril, pe atât de proastă a fost tot drumul mai departe. Șoseaua ne-a dus tot pe lângă Bistrița și priveliștea frumoasă spăla păcatele drumului extraordinar de prost. 

Am mers pe malul răului până la Lacul Izvorul Muntelui, căruia i-am dat ocol seara la amurg. Nu mai zic nimic despre ce am văzut pe aici, pentru ca o să zici că sunt moară stricată și mă repet. Așa ca o să îți pun poze, alături de un sfat sincer. Mergi și vizitează locul ăsta dacă nu ai făcut-o până acum. Mi-a rămas o bucățică de gând aici, așa cum rămâne de fiecare dată când merg într-un loc nou și frumos :)

Nu am pierdut multă vreme în jurul lacului. Era târziu, soarele era la apus și noi mai aveam cale lungă de bătut până la destinație.

Era deja noapte cand am trecut de baraj iar becurile noastre erau din ce în ce mai slabe.

Mersul pe întuneric beznă și pe drum prost de la baraj și până în Bicaz - cred că ăștia au fost factorii decisivi pentru hotărârea noastră de a înnopta în Bicaz.

Prin urmare am trecut la căutarea unei cazări decente și cât de cât accesibilă unor buzunare de muritori de rând. Am bălăurit aproape o ora prin Bicaz în căutarea adevărului absolut și a unui picior de pensiune/ hotel sau casă de gospodar care să fie deschisă și primitoare și pentru noi. După câteva încercări eșuate de localizare și refuzuri de prea plin de la pensiuni, am găsit în sfârsit un loc. Situat chiar la ieșirea din Bicaz, dinspre Lacul Roșu, locul ăsta a fost chiar grozav. E vorba de Hotel Adora.

Abia a doua zi am văzut câte ceva din împrejurimi și am făcut poze nenumărate. Și da, locul e primitor cu bicicliștii și merită o vizită când picioarele te poartă prin zonă. Mâncarea nu e extraordinară, dar e bună. Cel puțin în momentele acelea de seara târzi (căci ne-am cazat în jur de ora 10), mi s-a părut cea mai bună mâncare, iar persoana de la recepție - foarte de treabă.

Ne-am cazat la căsuțe de lemn, am luat o cină consistentă, ca după pedalat 176,6 km cu 3852m diferență de nivel și "we called it a night".