TTR antrenament competitiv - 01.05.2014
Frunzaream pozele puse claie peste gramada pe calculatorul meu si tocmai luasem hotararea sa fac curatenie, sa le asez pe toate pe ani/luni, pe intamplari, cand am dat peste unul dintre antrenamentele competitive TTR (Time Trial Running) de anul asta, varianta cu pante din Parcul Tineretului, desfasurata pe 1 mai.
Cand toti erau fericiti si zambitori pe la vreun mic sau friptana la padure, multi oameni frumosi (yours truly included) se strangeau odata cu crapatul zorilor in parc, la iesirea dinspre cimitirul Belu, sa faca ceva miscare, sa nu inceapa frumusete de week-end prelungit in leneveala.
Ne-am adunat acolo si la ora programata s-a dat startul. Laser frate! La primele urcari ai impresia invariabil ca totul decurge excelent, ca vei fi in stare sa mai faci nu 15, ci inca 100 de dealuri de acum incolo. Sentimentul de invincibilitate se dizolva rapid, iti zic eu :)))....
...si-si face loc sfarseala. :)
In multe poze apar alergand, parca cu spor asa. Doar parea ca alerg, in realitate, viteza mea era comparabila cu cea a unei testoase usor bolnave. Dealul imi taia grav avantul, facandu-ma sa imi micsorez pasii, sa respir mai mult si mai cu spor si destul de sonor, si nu in ultimul rand, sa elimin toata apa continuta de corpul meu.
Nu stiu daca am specificat vreodata cat de greu imi pare sa urci afurisitul ala de deal de vreo 10-11 ori. In primul rand ai senzatia ca nu se mai termina, tot speri si speri si speri ca cineva, la un moment dat, va termina cele 15 ture de alergare, intr-un timp probabil mai mult decat hiperluminic. Apoi, tura fiind foarte mica, in momentul in care vezi cum se apropie dealul ala, care nu pare la inceput cine stie ce, parca ti se inmoaie picioarele, suflul iti pleaca pe taramuri mai vesele, iar motivarea (cel putin in al meu caz) aproape ca te paraseste cu desavarsire. Cu toate astea, la fiecare antrenament de genul asta la care am participat (2 in total, nu foarte multe stiu..) nu stiu ce m-a determinat sa-i dau inainte pana cand picioarele nu ma mai ascultau :). Probabil acelasi lucru care ma face sa particip la toate cursele alea de bicicleta, la plimbarile lungi in sa si la cele cateva competitii de alergare.
Finalul antrenamentului a fost ca de obicei cu zambet pe buze (oboseala se evaporase) si cu o frumoasa poza de grup pe care am facut-o alaturi de Ana si Roxana :)
S-au mai intamplat multe TTR-uri de la cel la care am fost pe 1 mai. E o initiativa interesanta si poti sa gasesti aici ceva mai multe detalii despre evenimentele lor, precum si locul si data de desfasurare a acestora. Din cate am mai citit si eu pe la ei pe pagina, au antrenamente cu pante (ca cel din Tineretului de care ti-am povestit acum), cu scari, duel, cu start la un anumit interval de timp unul fata de celalalt... multe variatiuni. Merita experimentat :)
Cand toti erau fericiti si zambitori pe la vreun mic sau friptana la padure, multi oameni frumosi (yours truly included) se strangeau odata cu crapatul zorilor in parc, la iesirea dinspre cimitirul Belu, sa faca ceva miscare, sa nu inceapa frumusete de week-end prelungit in leneveala.
Ne-am adunat acolo si la ora programata s-a dat startul. Laser frate! La primele urcari ai impresia invariabil ca totul decurge excelent, ca vei fi in stare sa mai faci nu 15, ci inca 100 de dealuri de acum incolo. Sentimentul de invincibilitate se dizolva rapid, iti zic eu :)))....
...si-si face loc sfarseala. :)
In multe poze apar alergand, parca cu spor asa. Doar parea ca alerg, in realitate, viteza mea era comparabila cu cea a unei testoase usor bolnave. Dealul imi taia grav avantul, facandu-ma sa imi micsorez pasii, sa respir mai mult si mai cu spor si destul de sonor, si nu in ultimul rand, sa elimin toata apa continuta de corpul meu.
Nu stiu daca am specificat vreodata cat de greu imi pare sa urci afurisitul ala de deal de vreo 10-11 ori. In primul rand ai senzatia ca nu se mai termina, tot speri si speri si speri ca cineva, la un moment dat, va termina cele 15 ture de alergare, intr-un timp probabil mai mult decat hiperluminic. Apoi, tura fiind foarte mica, in momentul in care vezi cum se apropie dealul ala, care nu pare la inceput cine stie ce, parca ti se inmoaie picioarele, suflul iti pleaca pe taramuri mai vesele, iar motivarea (cel putin in al meu caz) aproape ca te paraseste cu desavarsire. Cu toate astea, la fiecare antrenament de genul asta la care am participat (2 in total, nu foarte multe stiu..) nu stiu ce m-a determinat sa-i dau inainte pana cand picioarele nu ma mai ascultau :). Probabil acelasi lucru care ma face sa particip la toate cursele alea de bicicleta, la plimbarile lungi in sa si la cele cateva competitii de alergare.
Finalul antrenamentului a fost ca de obicei cu zambet pe buze (oboseala se evaporase) si cu o frumoasa poza de grup pe care am facut-o alaturi de Ana si Roxana :)
S-au mai intamplat multe TTR-uri de la cel la care am fost pe 1 mai. E o initiativa interesanta si poti sa gasesti aici ceva mai multe detalii despre evenimentele lor, precum si locul si data de desfasurare a acestora. Din cate am mai citit si eu pe la ei pe pagina, au antrenamente cu pante (ca cel din Tineretului de care ti-am povestit acum), cu scari, duel, cu start la un anumit interval de timp unul fata de celalalt... multe variatiuni. Merita experimentat :)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Atentie! Ma dau cu parerea: