Just do it later

Mi se întâmplă și nu de puține ori, să renunț pe ultima sută de metri la un antrenament programat sau o tură organizată, chiar dacă stau cu nerăbdare până în ultima clipă și aștept cu interes venirea momentului când voi ieși în sfârșit pe ușă afară, să plec să-mi întâlnesc sinele lenevitor la antrenament, sau să mă văd cu prieteni și cunoscuți la tură.

Uite de exemplu destul de recent. Ajunsesem acasă cu chef de ieșit la alergat. Adevărul e că modul în care se desfășurase întreaga zi ajutase la sporirea dorinței de dus unde văd cu ochii, plus că efortul fizic pune în general puțină ordine în gânduri și alungă stresul de peste zi. Colac peste pupăză, mă găsesc și într-o perioadă de acumulare kilometri - alerg mult și molcom, asta după ceva timp de repaos aproape complet, după o accidentare mai nasoală de pe la mijlocul lui decembrie.

Mă îmbrăcasem deja cu echipamentul pregătit de cu o seară înainte, căutam ceasul prin casă și centura de puls și cred că acela a fost momentul în care m-a lovit gândul cel rau...

"Dar de ce să te chinui? 

De ce să ieși acum?

Ai ieșit și ieri. Poți să faci azi pauză și să ieși din nou mâine. Sau poimâine. Nu e nimic în neregulă cu asta. Ai timp să faci și alergările programate pentru săptămâna asta, că doar nu au intrat zilele în sac. Și chiar dacă nu le faci, nu este o tragedie. Nu este ca și cum ai fi la profesioniști. Alergi să-ți poți menține greutatea și să te poți înfrupta la orice oră din zi și din noapte cu tot ce-ți face plăcere! 

Febră musculară ai încă. Mai las-o să se ducă.

De ce să te chinui?"

Vocea asta interioară are logică de cele mai multe ori, iar argumentele pe care le aduce sunt pertinente si poți pleca cu ușurință urechea la ele, mai ales că vocea te știe prea bine și cunoaște cum să te ia "la sentiment".

Cert este că gândul meu înclinase deja balanța spre a nu mai ieși la alergat și mai degrabă stat și odihnit pe canapeaua din sufragerie, lângă mâțele cele moi și somnoroase.

Am ieșit totuși la bătut drumurile, cale de vreo câțiva kilometri, cu tot cu febră, lipsa chefului, în zumzetul de afară și aglomerația parcului și asta doar pentru că am primit un telefon în exact momentul potrivit.

"Ce faci?"

"Uite mă îmbrăcasem să ies la alergat."

"Foarte bine. Am plecat și eu spre înot."

"Hai ne vedem la jumatatea drumului."

Și-am pornit. Câteodată simplul fapt că rostești ceea ce vrei/trebuie/este bine să faci, îți dă un imbold suficient cât să pui lucrurile în mișcare. Iar dacă s-a pus în mișcare, lucrul respectiv este aproape făcut, pentru că se rostogolește singur, prinde viață și-și ia avânt până e gata și te miri și tu de cum de s-au aliniat toate. 

Treaba asta mi se întâmplă destul de des și știu sigur că va continua să se întâmple și în viitor. And that's ok.

Întotdeauna am mers pe principiul whatever works. Atâta timp cât nu privesc lucrurile ca pe o corvoadă, cred că totul este așa cum trebuie.

"There`s no rush! Eat that cake! You`ve earned it. Eat the whole cake!"

Sursă foto