Nebunia de GentlemensRace

Da! Câteodată trebuie să las așa să treacă vreo câteva zile de la eveniment până să mă apuc să-l întorc pe toate părțile și să-l rememorez, cu iz de flori de câmp, vânt șturlubatic de munte și vreme capricioasă de mai.

E perioada aia minimă în care trebuie să lași întâmplările să se decanteze ușor iar firul lucrurilor să urmeze făgașul obișnuit.

Asta până te trezesti din nou într-o dimineață cu soare și cu poftă de povestit cui îi e dat să te asculte.

*

Șosea cu un strop consistent de off-road, vreo 3000m diferență de nivel, 175 km, ploaie, grindină și soare dogoritor, 6 iezi cucuieți - 4 băieți și 2 fete, concurs, multe figuri cunoscute, multe zâmbete, poveștile de după, gulașul gustos, cookies coapte în clar de lună, peisaj de vis, Mădăraș Harghita, în inima României.

Noi am fost 6pack. Mușchii sau berea. Fiecare după posibilități.

*

Ceasul a dat deșteptarea destul de devreme. Să tot fi fost vreo 6:30 când a început să urle isteric de pe noptieră, în timp ce un braț amenințător se îndrepta vijelios în direcția lui.Era bratul meu si ne aflam in dimineața concursului!

Aveam totul pregătit de cu seară, haine, biciclete și lucruri de schimb în eventualitatea în care ar fi plouat abundent și ni s-ar fi făcut extraordinar de frig din varii motive. Orice astfel încât să evit o potențială frigorniță. Nu-mi place frigul 😞

Am ajuns în curtea pensiunii Petho (locul de unde se pornea în cursă) cu puțin timp înainte de începere și asta pentru că aveam de desfășurat musai și niscaiva procedee administrative - declarații pe proprie răspundere, pozele de echipă, ultimele bibilituri înainte de cursă și musai să dăm năvala la câteva cookie-uri pregătite cu drag de către organizatori. Nu am reușit să mănânc acolo mare lucru, așa că am luat vreo trei cu mine în rucsac să le degust pe mai încolo. Aș fi luat din toate sincer, sau chiar pe toate. Pot să duc să știi!

Toată zona era un freamăt continuu. Startul începuse deja cu primele echipe și toți erau chemați în valuri la punctul de control pentru pornirea pe traseu. Stăteam pe margine și îi încurajam pe toți cei ce plecau, fie că îi știam sau ba, nu de alta, dar o vorbă bună înainte de greu prinde bine întotdeauna.

Să tot fi fost vreo 9:40 când ne-am aliniat cu toții la start în timp ce Ileana ne poza vicleană din toate unghiurile posibile, să avem poze frumoase cu echipa. Am auzit sunetul de pornire clar în timp ce toți cei rămași începuseră cu urale, așa cum îi îmbărbătasem și noi pe alții la rândul nostru.

Și am pornit!

Traseul era ceva special. Conceput să fie practicabil în întregime pe cursieră și să nu ridice chiar atât de multe probleme biciclistului amator ce se găsea pe acolo, ei bine află de la mine că am beneficiat chiar de la început de vreo 100 de metri de pietriș și noroi, chiar de la pensiunea Petho și până imediat după cabana Mădăraș, distanță bună de înnamolit roți și eventual botoși, dacă aveai norocul să te oprești în glod și să pui piciorul jos pentru echilibru. Nu s-a întâmplat și chiar am trecut grațioasă prin locul cu pricina, repede cât să scap de el.

După scurta porțiune neprietenoasă, au venit cam 7 kilometri de drum forestier asfaltat și drept ca-n palmă, de ne-am dori în fiecare zi să putem merge pe dânsul. Meandrat și încadrat pe de-o parte și de alta de pădure deasă și verde, coborârea este destul de abruptă și trebuie abordată cu atenție. Prinzi foarte bine viteză iar prin curbe se mai găsește și puțin pietriș, cum îi șade bine unui drum cumsecade.

Ei, dar și dupa ăștia 7 km!

Asfaltul s-a terminat brusc și fără drept de apel. Aici era, un centimetru mai încolo dispăruse cu desăvârșire, lăsând loc mândru unui off-road la vale de toată frumusețea. Iar unde off-road-ul se întâlnește cu o cursieră, multe pene se arată și într-adevăr pe bucata asta ne-am întâlnit cu mulți care făcuseră deja prima oprire neprogramată. Pompe, camere și scurte sudălmi zburau prin tot locul.

Ce mi-am dorit eu un MTB pe bucata asta, să zbor ca vântul și ca gândul fără să îmi fac griji de existența bolovanilor sau a denivelarilor mai pronunțate. Dar nu. Eram călare pe cursieră și faptul că nu dispuneam de o furcă flexibilă și-a spus cuvantul. Brațele au amorțit ușor, începând de la degete.. Apoi palme, încheieturile mâinii, antebraț, până ajunsese furnicătura aceea neobișnuită până după cot în sus spre umăr.

Încercam să păstrez o viteză constantă, nici prea încet să nu mă dezechilibrez, dar nici prea repede să mă fure vreun pietroi. Cred că făcuserăm deja vre-un kilometru jumătate când ne-am întâlnit cu primul accident. Cred că a fost cam singurul accident. Nu am mai auzit de altul. Unui băiat i se rupsese furca pe denivelările astea și cum-necum, se pare că se dusese peste ghidon cumva. Lovitura nu a fost una norocoasă în schimb, pentru că s-a accidentat serios, sângele încă șiroindu-i pe bărbie când am ajuns noi. Dar era bine (cât de bine poți să fi în situația dată) și o mașină venise deja să-l transporte pe mai departe.

Încetinisem bine în dreptul lui, ca orice om care stă puțin în cumpănă când trece pe lângă situații neobișnuite, să cântărească dacă este nevoie sau ba de ajutorul lui. Pe aici mi-am dat seama că cineva alerga zglobiu în spatele meu. Care să alerge și de ce acum când e concurs de bicle? Mă uit și era chiar Mircea. Aplica cea mai bună soluție antipană posibilă - nu pui presiune pe cauciucuri, nu au cum să se spargă. Așa și-a făcut și el încălzirea și nici nu a avut parte de vreun incident.

Când am ajuns la asfalt abia îmi mai puteam mișca mâinile. Era senzația aia de parcă ai fi cărat o plasă extraordinar de grea care ți-a tăiat circulația în degete și acum te chinui să-ți recapeți mobilitatea și simțul tactil în ele. Unde ne oprisem eu și Claudiu era o porțiune bună de regrupare și am apucat să schimbăm o vorbă două cu cei cunoscuți. Ne-am văzut aici cu Mihai, cu Cosmin, ne-am strâns repede, ne-am dezmorțit cu toții și p-aci ți-i drumul. Treaba bună de aici încolo începea.

Din punctul ăsta, trecând prin Izvorare, Subcetate și apoi mai departe Zetea și Brădești, panta s-a mai potolit și ne-am bucurat cu toții de un asfalt perfect și (poate doar am avut impresia, sub influența endorfinelor emanate în urma coborârii) de o adiere de vânt din spate. Ne-am salutat și am schimbat zâmbete nenumărate cu Adi si Boogie pe aici. Parcă era o adevărată reuniune între prieteni!
Cu puțin înainte de Odorheiu Secuiesc, prin localitatea Beclean, era să ratăm pentru prima dată traseul. Cu tot cu GPSuri și alte device-uri pe care le aveam în dotare. Bine că nu ne-am dus prea mult, dar vreo 100 de metri tot ne-am luat avânt în partea greșită. Am făcut roată pe strada puțin aglomerată și ne-am îndreptat furtunoși spre Cădișeni. Ei și de pe aici a început așa prima urcare, în jur de 35 să fi fost kilometrajul, urcare mai timidă la început, urmată de o nouă bălăureală în afara traseului, dar corectată la timp, apoi ușor mai susținută, cale de câțiva kilometri interminabili. Ca o paranteză, mie toate urcările mi se par interminabile și nu înteleg zău de ce nu sunt toate zonele astea la vale...
Pe undeva pe segmentul ăsta au început să se adune nori negri de ploaie. Nu ca n-ar fi levitat deasupra noastră mai toată ziua de când am plecat de la start, dar am avut parte și de soare curat pe traseu. Dar aici s-au și gândit să ne blagoslovească cu o udătură zdravănă, că până am reușit noi să ne punem foițele de ploaie, treaba era deja făcută și încheiată, iar noi uzi bine.
Ploua cu râvnă când ne-am pus în mișcare, pentru ca nu peste mai mult de 200 de metri mai departe să înceapă să arunce în noi cu grindină.
Ce dai mă? Nu știi să înjuri?
Primul instinct îți spune să te oprești și să te adăpostești cu prima ocazie.
Eram uzi bine de tot, grindina nu era mai mare ca unghia mică de la mână, aveam căștile pe cap deci ce se putea întâmpla rău?
Ne-am continuat drumul agale, pentru că nu găseam motiv să ne oprim și nici unul dintre noi nu dădea vreun semn ca ar vrea să facă asta. Ne-am nimerit pe-același gând. Și uite așa am făcut prima plimbare prin ploaie de vară cu grindină.
Bobițele de gheață cădeau cu viteză izbindu-se de pielea noastră. Fericiți cei care aveau foițe cu mânecă lungă, că nu simțeau prea tare pișcătura aia pe alocuri enervantă. Bine măcar că nu a durat mult și fenomenul a dispărut la fel cum apăruse, din senin în plină ploaie torențială.

*

Dealurile! Chiar dacă nu le suport, tot trebuie să merg pe ele, că prin altă parte nici gând să găsesc cale de acces. Mai oftând, mai bombănind am urcat fiecare în ritmul lui și ne-am vazut sus. Dar și valea când vine, și bate vântul ăla răcoros prin plete și nu mai auzi nimic în jur de simți că parcă doar tu cu șoseaua sunteți pe lume!
Pentru noi relaxarea a purtat semnul kilometrului 55 și zău că cei 15 kilometri de coborâre mi s-au părut insuficienți.

Să tot fi trecut vreo trei ore de la start când am ajuns pe la kilometrul 70 și am trecut vijelioși prin Ocna de Jos, situata pe la 489m altitudine. De aici urma cea de-a doua urcare a traseului și a doua ca dificultate - pasul Bucin. Pentru 24 de kilometri la deal, am luat la rând toate pietrele, mineralele, orogenezele Carpaților și procesele magmatice, metamorfice și sedimentare implicate în generarea circumvoluțiunilor solului. Am urcat de ne-a luat mama naibii până la 1270m pe panta prostului, nici prea-prea, nici foarte-foarte accentuată. Măcar de-ar fi fost totul brusc, știam o treabă că preț de x kilometri urma să-mi dau duhul pe urcarea Bucinului. Dar nu, na de te chinuie!

Pe pasul Bucin am pus în practică ceea ce convenisem mai mult sau mai puțin tacit - sa nu ne frustram niciunul pe perioada cursei ăsteia. Astfel de trăiri pot sa apara oricând, mai ales daca nu ai mai mers cu echipa în formula completă pana in ziua cursei. A urcat fiecare dupa putere si ne-am regrupat in varf la un restaurant pensiune, cu prețuri cam scumpicele pentru locul unde ne aflam. Am gasit câteva echipe aici.
Parca Iulian si Bogdan
Mi-a atras atenția un tip (sa fi fost oare de la echipa Corbii?) care stătea singur intr-un foișor. Echipa pierduse la un moment dat drumul chiar pe unde era sa il gresim si noi zglobii la cea de-a doua balaureala, pe undeva pe după localitatea Cadicesti, astfel incat avea deja peste vreo 110-120 kilometri, fata de cei aproximativ 90 ai nostri. Parcă imi aduc aminte ca era chinuit de crampe si încerca sa-si relaxeze picioarele si îi era puțin frig. Adevarul e ca au fost câteva puncte unde a fost destul de frig, mai ales daca te opreai locului. El nu părea sa aibă foiță sau alt echipament de pus peste, așa ca încerca sa-si crească temperatura corpului cu o cafea calda sau ce comandase el acolo. Am plecat pe rând, dupa ce ne-am echipat si noi, pentru ca mulți kilometri de coborâre ne așteptau in față. Pana in Bucin urmau vreo 20km numai la vale, cu ceva vânt razlet si drum prin pădure.

Relaxarea si buna dispoziție vin din lucrurile mărunte - cum ar fi lipsa nevoii să pedalezi și cu toate astea să te duci înainte cu mulți kilometri la oră. Toată porțiunea până în Bucin a fost prilej de relaxare și recuperare după urcarea precedentă și crede-mă că am savurat fiecare metru parcurs.
Peisajul este de poveste, ca toată zona de altfel. Păduri întinse, localități micuțe și cochete, câmpuri muncite și cai arătoși. Zona asta are cei mai frumoși cai pe care i-am văzut de când port urechi. Sunt exemplare din cele foarte înalte, toți rotofei și pufoși în zona copitelor. Probabil au un nume extrem de cunoscut dar pe care nu-l știu eu..

Segmentul de traseu ce a urmat a fost visul oricarui ciclist. Nu-mi dau seama daca am avut sau ba vânt din spate, dar ideea e ca a fost un plat binevenit, unde ne-am dezlănțuit nițel, care pe care, sa ne bucurăm de asfaltul relativ bun și frenezia cursei.

Zburam ca vântul și ca gândul cu mult peste viteza mea medie obișnuita, fara niciun regret. Macar pe bucățica asta să mă dezlănțui. Oricum nu avea să dureze mult. Câmpuri întinse, cer albastru, pătat ici/colo de nori bulbucati, iar in depărtare - ceva semne de ploaie. 

În Joseni, drumul nostru a cotit dreapta. Bucla se închidea ușor in urma noastra. Pe aici cred ca ne-a trăznit foamea. Pe mine cel putin. Sunt mancacioasa! 😋Și as fi mâncat un cal intreg, cu tot cu calaret si caruta, astfel încât ne-am decis ca ar merge o ciorbă. Doar ca greu sa găsești așa mâncare rară prin ceste locuri. Am mers incet prin localitate, in speranta ca vom gasi un loc potrivit pentru o mancare gatita rapid. Nu ne-a fost dat.

Aproape imediat dupa Joseni am inceput penultima urcare, leneșă si lungă, cat sa ti se acreasca de toti si toate. Era cald, ne era foame si eu una as fi acceptat ciorba aia de orice fel fara sa fac prea multe nazuri. 

Undeva pe la o treime din urcare, am dat nas in nas cu o pensiune ratacita acolo, fara vecini, fara prea multa reclama. Rara avis - pasăre rara, am decis să ne oprim si sa ne incercam norocul. Doar ca norocul asta  al nostru plecase deja in vacanță, se relaxa probabil sus la casuța din Madaras, pentru ca pensiunea gazduia un eveniment cu circuit închis si nu puteau servi nimic. 

"Nici macar ce aveti pentru eveniment? Ca plătim, nu mergem înăuntru sa deranjăm. Vrem doar sa mancam ceva.."

"Nu servim", a venit răspunsul necruțător.

Dragoste cu forța nu se poate, așa că ne-am luat repede tălpășița. Eram puțin mai bine, ne reveniserăm nițel după urcarea de până atunci și ne-am apucat cu râvnă de urcat mai departe. Kilometrajul bătuse deja de 127 și diferența de nivel era deja semnificativă.

La naiba! Puteau să fie și vreo 1.000 de metri cu totul, având în vedere că nici eu și nici Claudiu nu am făcut urcări anul asta. Poate mai mergem și noi la munte. Mai mutăm un bolovan, doi.

În sfârșit! Am plecat cu bagajul suficient de kilometri în spate, nemâncați și cu porția de apă pe jumătate. Trebuie să mai fie o localitate pe undeva, un butic, ceva!

Norocul ne-a izbit în ochi (sau moalele capului, după preferințe) de unde nu ne așteptam. Foarte aproape de vârful acestei urcări, pe una din lateralele drumului se deschidea privirii o carieră. Prietenul Goagăl mi-ar fi sugerat că este posibil ca aceasta să fi fost chiar cariera de andezit a Susenilor, a doua ca mărime din toată Transilvania, după cea din Bixad.

Hmm..

Frumusețea asta amară a carierelor!. De multe ori mă surprind admirând un lucru urât. Și urâtul ăsta, are frumosul lui, oricât de pe dos sună asta. Estetica urâtului. M-am surprins cum priveam cu admirație peste ceea ce părea să fie carnea dezgolită de piele a pământului, cu căi de acces construite, terase bine nivelate, totul ordonat și bine disecat, sub stricta supraveghere a unui chirurg. Încadrează asta într-o zonă cu pădure deasă, pune deasupra niscaiva cer albastru și presară puzderie de nori negri aducători de ploaie.

Priveam, admiram, în timp ce înfulecam alături de ceilalți o placintă cu brânză și smântână. Aici ne-am găsit salvarea, în mijlocul lui nicăieri, sub forma unei remorci lăsată aproape în vârf de deal, cu două băbuțe înăuntru care făceau plăcinte la foc continuu, sub "amenințarea" bicicliștilor care parcă nu se mai terminau. Noi eram șase :).

Ne-am luat placintele si ne-am indreptat pe rand spre punctul de belvedere asupra carierei.

E o treaba si asta. Incearca sa-ti imaginezi ce-ti zic si o sa fie ca si cum te-ai fi aflat pentru o clipa acolo cu noi.

Pe ultima parte din drum.

Este o oboseala generala care te-a luat in brate. Te-a invaluit si te-a intors peste cap si nu peste multe ore va ajunge sa faca tot ce-si doreste din tine. O simti cum se insinueaza in fiecare fibra de muschi, o simti in ochi. Chiar daca privirea este alerta, ochii incep sa fie obositi. Privesti intr-un punct dar nu vezi nimic, doar scene de peste zi care se desfasoara in spatele cortinei.

Ti-ai luat o gogoasa si o sticla de suc si te-ai asezat direct pe jos. Sau poate vrei sa stai in picioare. Destul ai stat in fund azi. Il mai lasi sa se odihneasca cu siguranta. 

Mananci, dar nu simti neaparat gustul. Stii ca trebuie sa mesteci, sa aduni ceva energie sa mergi mai departe. Mesteci si privesti in gol peste ruptura aia a pamantului, fara sa o vezi. Nici nu vezi mare lucru. Intrezaresti culori amestecate, dar nu ai definite obiectele, nu percepi spatiul, nu vezi texturile.

Apoi iti dai seama de existenta ei acolo, iti dai seama ce reprezinta, iti dai seama ca iti place sa o privesti, chiar daca stii ca pamantul sufera. Ii admiri formele intotocheate, pragurile bine definite si zumzaiala generata de activitatea umana. 

O admiri si ochii iti alearga dintr-o parte in alta, o masori cu privirea, in timp ce mai inghiti si apoi mai musti o bucata de placinta.

Pe undeva pe aici iti dai seama ca nici macar nu e sarata. E un fel de n-ar mai fi, dar macar e mancare solida. Nu a ramas mare lucru din ea. Ai cam inghitit pe nemestecate bucati mari de cocă cu brânză și maclavais deasupra, care teoretic te vor ține sătul cât să ajungi la linia de finish. 

Norii care până adineauri mai că strajuiau orizontul, sa vad tare aproape acum. Atat de aproape ca parca te imping de la spate sa pleci la drum. Si tu te mobilizezi. Mai iei o gura de suc, o muscatura din placinta, e toata lumea pregatita? Suntem! Si pornesti spre final, pentru ca toate lucrurile trebuie sa se inchida, nu le poti lasa neterminate.

*

Urcarea am facut-o atat de repede iar efortul pe distanta ramasa mi s-a parut atat de nesemnificativ, incat nici nu-ti mai zic de el. Am avut in schimb parte de o noua coborare in viteza dintr-un punct ceva mai sus de oprirea noastra la cariera si pana departe la Subcetate, cale de 22 kilometri vijeliosi.

"Ai vazut ursul?"

Am fugit de ploaie si de ceea ce este posibil sa fi fost o ursoaica cu pui, exact pe portiunea asta de coborare. Pedalam de zor cand l-am auzit in stanga mea pe Mircea ca ne intreaba, senin ca o zi de primavara - "Dar voi ati vazut ursul?"

"Ce urs?"

"Cum ma, nici voi?"

Se pare ca era undeva la stanga soselei, intr-o poienita, ursoaica si pui, cea mai buna alegere a sortii pentru biciclistul demotivat.

Nu l-am vazut si din fericire, nici el/ea pe noi, pentru ca altfel ma tem ca am fi fost cam primii sositi sus la Madaras si am fi luat noi toti laurii si recunoasterea universala. Doar zic!

Am poposit pentru un minut pe barajul lacului Zetea. Cat sa ne clatim ochii cu apa aceea albastra si sa ne incarcam cu energie pentru  ultimii 10 kilometri.

Ultimii kilometri.

I-am coborat de dimineata iar acum trebuia sa-i urcam din nou. In Subcetate eram pe la 579m altitudine. Trebuia sa ajungem inapoi la 1619. Un fleac.

Un fleac care ne-a mancat ficatii si mintile, ne-a mai prins ploaia inca o data, dar macar am scapat de grindina care i-a tocat marunt si bine pe cei de dupa noi. Vedeam cum creste iarba in timp ce urcam si dadeam molcom la pedale, in speranta ca la un moment dat, candva, eventual pe lumina, vom ajunge si noi sus.

Din punctul meu de vedere, toata bucata asta nu intra in statisticile pe care mi le fac dupa fiecare tura. Pur si simplu este una din valorile extreme ce trebuie eliminata in realizarea statisticii, pentru ca aceasta sa fie cat mai aproape de adevar.

Pe ultima urcare au trecut pe la noi, oaspeti neplacuti, guralivul tendon al lui ahile al lui Claudiu, urcarea lunga, inca o ploaie marunta si deasa pentru buna murare a noastra, bucata de off-road coborata de dimineata, urcarea interminabila care mi-a scos peri albi, lipsa apei (asta pana am ajuns la izvorul aflat aproape de varf si de unde am baut una sau doua burti sanatoase de lichid), am zis de urcare?

Inca de la baza, am urcat impreuna cu un tip pe care-l chinuiau durerile de genunchi daca-mi aduc bine aminte. Dar nu se lasa! Isi facuse un plan sa se opreasca din kilometru in kilometru cate putin sa se dezmorteasca si sa-si lase genunchiul sa respire, apoi sa urce mai departe spre varf. Fie ce-o fi, trebuia sa ajunga sus, sa termine, apoi sa se intoarca la baza urcarii unde avea cazarea :). Gandeste-te cat de motivat si de determinat era tipul asta sa termine cat mai repede, pentru ca apoi sa coboare iar toata portiunea chinuitoare cu off-road-ul aferent, pana sa ajunga sa se relaxeze in sfarsit sub un dus fierbinte si cu o portie sanatoasa de mancare sub nas!

Ne-am intalnit aici si cu Csaba si am urcat impreuna ultimii trei kilometri cred. Oboseala, foamea dar mai ales frigul resimtit din combinarea primelor doua il prinsesera bine in mreje si puterile il paraseau incet. Dar si la el am vazut aceeasi determinare precum la tipul de mai devreme. Voia sa termine, trebuia si avea nevoie sa termine cat mai repede. Asa ca se oprea, statea putin sa-si traga sufletul si mergea mai departe spre finish. Macina incet si sigur fiecare kilometru din distanta.

Dar si dupa ultima pauza, cand ne-am urcat in sa, pre multi kilometri am popit noi. Ultimii doi cel putin i-am mancat pe paine, satui de atata deal interminabil, ploaie mocaneasca sau vreme cetoasa ce se gasea in padure si mai degraba dornici de ajuns odata la final astfel incat sa mancam o portie serioasa de gulas din zona asta (mai bun nici ca se gaseste in alta parte), sa facem o baie fierbinte si sa ne bagam la somn, cum bine ii sade biciclistului amator de senzatii tari si trasee spectaculoase.

Sus in deal, pe culmea golasa, ne asteptau ceilalti din echipa, incalzindu-se la soare ca niste motani lenesi si uitandu-se din cand in cand in zare dupa noi. Ne-am strans repede si am plecat spre finish impreuna. 

Impreuna am inceput, impreuna am inchis bucla.

Iar cand ajungi acolo si te intreaba toata lumea tu al cui esti? Al lui 6pack? Si-ti vezi acolo numele echipei trecut ca finalist pe tabla glorioasa, crede-ma ca te simti asa un fel de supererou pe interior. Chiar daca exteriorul nu pare a fi in asentiment, interiorul tau a cucerit deja jumatate din galaxie.

Nu am zabovit mult. Dupa poza de dupa, am navalit la gulasul cel gustos sosit repede alaturi de o portie de paine cu cartofi, cat sa ai suficient sa intinzi cu dansa in sosul ala bun si sa mananci cu amandoua mainile. Si la fel au facut si toti ceilalti care s-au strans alaturi e noi: Iulian, Bogdan, Claudiu A., Adrian, Tranda, Lulu, Mircea C., Mihai B., Adrian C. si multi altii, cunoscuti sau necunoscuti.

Iar povestile au inceput sa curga.

"Uite asa avea ochiul". :)

Surse:

Film: Iulian Ene

Imagini: Iuliana Voiculescu, Tamirjan Eugen și Za Claud 💝